Issn 1857-1336 universitatea de stat din moldova moldova state university
| Вид материала | Документы |
- Universitatea de stat din moldova, 3309.21kb.
- Universitatea de stat din moldova, 3931.75kb.
- Universitatea de stat din moldova, 2225.75kb.
- I sportului al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 44.42kb.
- Universitatea de stat din moldova, 1869.45kb.
- I sportului al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 46.46kb.
- Ei al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 51.82kb.
- Ei al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 50.22kb.
- Ei al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 82.14kb.
- Universitatea liberă internaţională din moldova факультет экономических знаний Слесаренко, 1066.88kb.
Perioada Elţin. Interesele geopolitice ale Rusiei în regiune
În ceea ce priveşte Republica Moldova şi chestiunea transnistreană, prima perioadă a guvernării lui Elţin s-a caracterizat printr-o poziţie antitransnistreană. Între declaraţia de independenţă a Chişinăului, din august 1991 şi primăvara lui 1992, Elţin nu a contracarat ambiţiile Moldovei de a se deplasa către Vest, în special datorită dorinţei de a nu atrage critici din partea noilor parteneri – UE şi SUA. Cu toate acestea, escaladarea conflictului transnistrean în primăvara lui 1992, vulnerabilitatea celor 25 milioane de ruşi care locuiau în afara graniţelor, tensiunile crescânde între noile state independente şi escaladarea conflictului în Caucaz au determinat o re-evaluare a poziţiei. Trebuie menţionat că intervenţia Rusiei în conflictul transnistrean în luna iulie 1992 a fost determinată atât de considerente interne, de dorinţa lui Elţin de a stabiliza situaţia în Rusia, cât şi de motive de dominanţă geostrategică24. În primii ani din era Elţin, Rusia s-a acomodat cu noii săi vecini, fiind preponderent preocupată de valul de democratizare radicală din interior. Această poziţie s-a modificat curând, iar politica externă a Rusiei a devenit foarte insistentă. Principalele documente ale politicii externe, incluzând conceptul de politică externă şi doctrină militară erau caracterizate de o suspiciune crescândă faţă de intenţiile Occidentului şi fermitatea deciziei de a restaura poziţia ameninţată a Rusiei ca putere mondială. Ministrul Afacerilor Externe, Andrei Kozyrev, a anunţat o poziţie imperialistă foarte curajoasă, declarând că întreaga zonă a Europei de Est rămânea o zonă de interes vital important pentru Rusia. Această tendinţă a continuat şi după realegerea lui Elţin în 199325. În primăvara lui 1993, un nou consens pragmatic asupra unei politici externe naţionaliste, implicând o abordare mult mai intrevenţionistă în zona denumită Blijneie Zarubejie (vecinătatea apropiată) a fost adoptat de cercurile de la guvernare26.
O dată cu alegerea lui Evgheni Primakov în calitate de Ministru de Externe în 1996, Rusia a adoptat un rol expansiv faţă de foştii sateliţi. Această tendinţă a fost mai accentuată după 1995, când o nouă doctrină strategică a transformat acest obiectiv în centrul politicii ruseşti. Slăbiciunea acestei doctrine a constat totuşi în dorinţa Moscovei de a-şi menţine influenţa fără a oferi ajutor financiar – aşa cum făcuse în perioada sovietică. Această abordare s-a dovedit a fi nerealistă şi în curând cele mai multe republici au devenit debitoare ale Rusiei.
În ceea ce priveşte SUA, prioritatea lor a fost dizolvarea pacifică a URSS şi mentinerea controlului exclusiv al Rusiei asupra arsenalului nuclear al fostei Uniuni, fără împărţirea acestuia între noile state independente. Washington a acordat ajutor financiar pentru lichidarea arsenalului nuclear staţionat în câteva republici unionale, recunoscând influenţa Rusiei în Caucaz şi Asia Centrală, dar flirtând cu ideea aderării la NATO a republicilor baltice.
Această atitudine „minimalistă” nu a fost de lungă durată, Washington devenind conştient de mulţimea de mijloace aflate la dispoziţia Rusiei, constând în principal în constrângeri financiare asupra statelor independente în domenii care începeau cu cel economic şi se terminau cu cel militar. În Transcaucazia, politica rusească a constat în exploatarea tensiunilor etnice. Probabil, această strategie ar fi fost mult mai eficientă dacă SUA nu s-ar fi arătat interesată de petrolul din zona Mării Caspice. În Asia centrală, SUA au avut o politică care a urmărit încheierea de acorduri bilaterale, arătându-se mai puţin afectate de „sensibilităţile” Rusiei în zonă. Consecinţa a fost că între 1991 şi 2000, schimburile comerciale cu Rusia ale celor trei republici din Transcaucazia, cât şi ale celor din Asia Centrală (Uzbekistan, Turkmenistan, Kyrgistan) s-au diminuat, principalii parteneri comerciali rămânând Ucraina, Belarus şi Kazahstan. În privinţa Ucrainei, Washington a realizat rolul-cheie pe care această ţară urma să îl joace în restaurarea noii uniuni pro-ruse (Nici un impreiu fără Ucraina!!!). Washington a cheltuit sume uriaşe de bani pentru Ucraina, chiar dacă era conştient că cea mai mare parte vor dispărea sau vor fi prost cheltuiţi, doar pentru a nu lăsa Ucraina să sucombeze în faţa intereselor ruseşti. În Moldova, activitatea Washingtonului a fost destul de limitată, reducându-se la susţinerea integrităţii teritoriale. Chiar dacă SUA au încurajat puternic intrarea Moldovei în G(U)UAM, ele s-au ţinut la distanţă de chestiunea transnistreană, nedorind să prejudicieze relaţiile ruso-americane din această cauza27.
Epoca Putin. Interesele geopolitice ale Rusiei în regiune
Premisele politicii externe ale lui Vladimir Putin pornesc de la sloganul “Rusia mai întai” (Rusia first), care este o reacţie la dezvrăjirea provocată de încercarea eşuată de occidentalizare, cusururile liberalismului şi încercările Americii de a slăbi Rusia. În baza doctrinei enunţate încă de Andrei Kozyrev, politica Rusiei faţă de Europa de Est a fost regionalizată în 4 zone: aripa europeană a CSI, statele baltice, Europa Centrală şi Europa de Sud-Est. Zona europeană a CSI, din care obiectul analizei noastre, Republica Moldova, face parte era văzută ca importantă pentru recâştigarea sferei de influenţă pierdute şi proiectarea puterii către Europa Centrală şi de Est. Un CSI dominat de Rusia ar putea deveni un pol de putere distinct într-o lume multipolară. În acest scop au fost create şi cele două organizaţii supranaţionale – Comunitatea Economică Eurasiatică şi Organizaţia pentru Securitate Colectivă (octombrie 2002). Relaţiile cu aceste state erau percepute prin prisma fostelor raporturi metropolă-colonie, Moscova făcând constant presiuni pentru o suveranitate asimetrica, în care Rusia îşi asuma o voce decisivă în afacerile Comunităţii.
Pornind de la aceste considerente, este formulat Conceptul Naţional de Securitate al Rusiei din ianuarie 2000, cunoscut şi ca „doctrina Putin”, obiectivele centrale ale căreia sunt câştigarea influenţei asupra orientării politicii externe şi a politicilor de securitate a statelor vecine, creşterea beneficiilor economice şi dobândirea unor poziţii monopolistice prin intermediul investiţiilor străine şi a cumpărării sectoarelor strategice ale infrastructurii străine. Prin intensificarea implicării sale în zona europeană, Moscova încearcă să slăbească relaţiile transatlantice. Obiectivul final este consolidarea polului Eurasiatic sau ruso-european în faţa Statelor Unite. Rusia va putea astfel să revizuiască relaţiile postbelice şi să instaureze un sistem de securitate internaţional Rusia–UE pentru vechiul continent28.
Aşa cum susţine Janusz Bugajski, lupta pentru Europa de Est reflectă două concepţii strategice opuse: Euramerica versus Eurasia (axa Bruxelles–Washington versus axa Bruxelles–Moscova). Versiunea euroamericană presupune o puternică prezenţă a SUA în securitatea europeană, prin intermediul NATO sau al altor acorduri bilaterale şi subregionale. Prin opoziţie cu aceasta, versiunea eurasiatică constă dintr-o axă Bruxelles-Moscova, în care UE îşi asumă un rol mai important în politica de securitate, în strânsă colaborare cu Moscova.
Consecinţele politicii externe a Rusiei asupra funcţionalităţii statului moldovenesc
Principalele avantaje comparative de care a dispus Rusia în relaţia cu Moldova şi a încercat să le transforme în mijloace de influenţare şi control a statului moldovenesc au fost puterea sa economică şi existenţa unei minorităţi ruse semnificative pe teritoriul moldovenesc. Ceea ce ne interesează în cele ce urmeză este nu neapărat modalitatea prin care dependenţa economică a fost transferată în plan politic, ci felul în care utilizarea mijloacelor economice de către Moscova a slăbit capacitatea statului moldovenesc. În mod analog, ne interesează felul în care exploatarea existenţei minorităţii ruse a influenţat funcţionalitatea statului.
Existenţa minorităţii ruse
Faptul că în Republica Moldova exista o minoritate rusească relativ importantă ca număr (deşi a doua după cea ucraineană), concentrată mai ales în zona regiunii transnistrene, a servit drept justificare legitimă a intervenţiei Moscovei în conflictul declanşat în 1991 în Transnistria. Atitudinea de menţinere la distanţă de problema transnistreană, afişată inţial de Elţin, a fost de scurtă durată, imixtiunea Moscovei şi susţinerea liderilor separatişti urmând la puţin timp.
Încă începând cu 1991, republica separatistă a beneficiat de sprijin material, logistic şi adminstrativ rusesc, ceea ce a contribuit la stabilirea forţelor armate ale autoproclamatei republici. Moscova nu a făcut nici un efort pentru a recâştiga armele puse la dispoziţia Republicii Moldoveneşti Transnistrene (RMT) pe perioada conflictului şi le-a exclus intenţionat din inventar. Mulţi ofiţeri şi soldaţi ruşi demobilizaţi au intrat în rândurile armatei transnistrene. Până la finele anului 2001, ofiţerii ruşi au antrenat trupele transnistrene, ca de exemplu batalionul de tanchişti de la Hlinoaia. Interesele economice ale Ministerului Apărării rus şi intresul general al sectorului militar-industrial în producţia de arme din Transnistria a periclitat încercările de soluţionare a conflictului (uzinele de producţie a armamentului sau a accesoriilor de arme pentru întreprinderile ruseşti sau pentru Comitetul de Stat al Rusiei pentru Exportul de Arme). Numeroase ministere economice şi comitete de stat au menţinut relaţii strânse cu RMT29. Subvenţiile ruseşti la energie au rămas cruciale pentru economia transnistreană, fiind livrate preponderent de către gigantul Gazprom. Gazprom a permis RMT să acumuleze mai mult de 960 milioane USD datorii la livrările de gaz natural (inclusiv penalităţile). Această sumă a reprezentat de trei ori PIB al Transnistriei. Vânzarea gazului natural la preţuri cu mult sub preţul nominal de achiziţionare a acestuia de către Republica Moldova a permis fabricilor transnistrene să producă bunuri cu mult mai ieftine decât competitorii lor moldoveni. Datoriile transnistrene servesc foarte bine interesele Gazprom, atâta timp cât acesta urmăreşte achiziţionarea a două dintre cele mai mari instalaţii energetice din Transnistria şi a altor 14 întreprinderi recent privatizate. Trocul „acţiuni contra datorii” este extrem de convenabil Rusiei, pentru că înseamnă co-proprietate asupra sistemului energetic al Republicii Moldova, industrie de importanţă strategică pentru planurile Rusiei.
Susţinută de Rusia, RTM a fost capabilă să îşi diversifice substanţial pieţele pentru export, în special în ceea ce priveşte metalele nepreţioase, cum ar fi oţelul şi produsele de metal, textilele, maşinile, echipamentele, accesoriile şi produsele alimentare finisate. Piaţa CSI deţinea, până în anul 2002, aproximativ 76% din totalul exporturilor, după care a căzut la doar 46,7%. Printre statele non-CSI, SUA a fost partenerul economc cel mai important, importând în special oţel de la uzina din Râbniţa în perioada 1998-2001, până când au intrat în vigoare măsurile antidumping.
Încercările de dialog ale autorităţilor moldovene au finalizat aproape în unanimitate cu eşecuri, devenite uneori răsunătoare şi care au subminat economia ţării. În februarie 1996, Moldova şi Transnistria au semnat un protocol care stipula lichidarea frontierelor interne, stabilirea unor puncte vamale comune la graniţa ucraineană, utilizarea în comun a ştampilelor vamale moldoveneşti şi standardizarea procedurilor vamale. În timp ce Republica Moldova şi-a respectat obligaţiile, punându-şi la dispoziţie ştampilele şi sigiliile, Transnistria nu şi-a îndeplinit niciodată partea din îndatoririle care îi reveneau. În consecinţă, protocolul nu a produs un spaţiu vamal comun, dar a împuternicit întreprinderile transnistrene să exporte legal fără a plăti taxe sistemului moldovenesc. Întrucât Moldova convenise să nu colecteze taxe şi impozite pentru bunurile cu destinaţie transnistreană, importate în afara graniţelor Moldovei, a fost dezvoltată o extrem de profitabilă activitate de reexport. Atâta timp cât autorităţile transnistrene aplicau taxe vamale mai joase sau nu le aplicau deloc la o serie de bunuri, iar producătorii din zonă erau scutiţi de taxe şi impozite la importul materiilor prime, cantităţi uriaşe de bunuri (depăşind cu mult cererea pieţei locale) au început să fie importate în Transnistria şi apoi reexportate peste frontiera necontrolată cu Moldova. Acestea erau mult mai ieftine decât bunurile moldoveneşti sau cele importate direct de Moldova30.
Această activitate de reexport s-a dovedit a fi extrem de păguboasă pentru statul moldovenesc al cărui buget era astfel golit de milioane de dolari, care i-ar fi încasat din aceste taxe vamale. Dovedindu-se, oricum, un extrem de prost încasator de taxe pe propriul teritoriu, unde evaziunea fiscală era în floare, statul moldovenesc avea în anul 2002 un buget din care aproximativ 60% din venituri proveneau din taxe şi accize vamale. Prin activitatea de reexport în afara controlului Republicii Moldova, statul a fost privat de principala sursă de venit. Consecinţele economice ale acestui fenomen sunt evidente – ele au pus statul moldovenesc într-o incapacitate crasă de a-şi îndeplini datoriile în calitate de furnizor de bunuri publice.
Multe grupuri din afara Moldovei şi din Moldova profită de pe urma status quo-ului. Aceste activităţi includ contrabanda cu ţigări şi alcool din RMT în Republica Molodva, fără plata taxelor vamale. Pentru statul moldovenesc, această contrabandă a devenit o problemă majoră, care prejudiciază statul de încasări de milioane de dolari. Evident, această situtaţie favorizează anumite interese. De exemplu, uzina de metal de la Râbniţa, unul dintre pilonii independenţei RMT, nu este o uzină cu ciclu de prelucrare integral. 50% dintre materiile prime provin din Republica Moldova. Reţelele de colectare şi export a metalului în republica separatistă au funcţionat ani la rând sub umbrela şi cu sprijinul autorităţilor moldoveneşti, implicate începând cu baza şi terminând cu vârful piramidei ierarhice. Centrele de colectare a metalului, în general reşedinţe particulare ale micilor funcţionari ai statului (de regulă poliţişti) erau cunoscute de toată lumea şi funcţionau nestingherit. Exportul metalului trecea printr-o întreagă reţea, în care fiecare îşi încasa partea de venituri, partea leului revenind, evident, autorităţilor centrale, care nu au luat nici o măsură pentru stoparea traficului.
Menţinând statutul de republică-fantomă a regiunii, servindu-se oficial de pretextul existenţei minorităţii ruse în zonă, Rusia a transformat cazul transnistrean într-o pârghie de influenţare a statului moldovenesc şi de obstrucţionare a tuturor planurilor politice ale acesteia.
În primul rând, prin insistenţa menţinerii trupelor sale în Transnistria şi invocarea pericolului la care erau expuşi etnicii ruşi, Rusia a reuşit să transmită Vestului un mesaj prin care îşi reafirma permanent interesul său geopolitic în regiune. Fiind prea mică şi destul de irelevantă din punct de vedere geostrategic, SUA şi UE nu au fost niciodată dispuse să îşi pericliteze relaţia cu Rusia pentru a intreveni mai activ în Republica Moldova. Acest lucru a ţinut Republica Moldova într-o izolare globală, departe de asistenţa financiară de care beneficiau alte state, asistenţă care le-a ajutat să minimalizeze dependenţa economică faţă de Rusia şi să se reformeze. Nici interesul Vestului pentru soluţionarea conflictului nu a fost foarte pronunţat, tot din aceleaşi considerente, Molodva fiind nevoită să negocieze de una singura, fără a avea însă resursele necesare.
În al doilea rând, întreţinând conflictul din Transnistria, Rusia a slăbit implicit statul moldovenesc, miza finală fiind o mai accentuată dependenţă economică de Kremlin. Formând o zonă ieşită de sub controlul legal, Rusia a creat un spaţiu favorabil proliferării activităţilor economice subterane menţionate mai sus. Această zonă a devenit brusc şi rapid interesantă pentru mediile politice şi de afaceri din Moldova, Ucraina şi Rusia. O parte semnificativă din clasa guvernantă de la Chişinău a fost atrasă, aşa cum am demonstrat mai sus în activităţi de reexport, de export ilegal (metalul), de contrabandă. Acest lucru a avut ca efect slăbirea capacităţii statului moldovenesc ca urmare a împânzirii întregii structuri a mecanismului statal, la toate nivelurile, cu o reţea informală, acţionand în paralel cu guvernul şi, evident, în dezavantajul statului moldovenesc. În plus, creându-se contextul favorabil pentru activităţi economice ilegale, Moscova şi-a asigurat, în rândul elitei moldoveneşti, un segment important de adepţi ai menţinerii status-quo-ului.
Fenomenul de stat captiv s-a instalat cu rapiditate, Republica Moldova situându-se constant în topul celor mai corupte state din lume. Conform indicelui corupţiei a organizaţiei Transparency International, întocmit pentru 146 state ale lumi, în anul 2004 Republica Moldova s-a plasat pe locul 117 (nivelul corupţiei se ia de la coadă). La elaborarea respectivului raport au fost luate în consideraţie datele obţinute în urma a cel puţin trei sondaje de opinie publică. În Republica Moldova, indicele perceperii corupţiei în anul 2004 a rămas la nivelul anului 2003 – 2,3 puncte, cele mai corupte domenii fiind medicina, învăţământul şi activitatea vamală31. Concluzia pe care o putem trage din aceasta este că sistemul informal s-a instalat exact în acele domenii în care statul moldovenesc şi-a dovedit incapacitatea de control efectiv, ceea ce a dus la paralizarea capacităţii acestuia de a furniza bunuri publice. Aceasta, în final, a dus la adâncirea fenomenului de stat captiv şi la proliferearea şi mai accentuată a sistemului informal.
Concluzionând, putem susţine că sub pretextul apărării drepturilor minorităţii rusofone, Rusia a determinat pierderea controlului statului moldovenesc asupra unei părţi a teritoriului, ceea ce a generat câteva consecinţe nefaste pentru funcţionalitatea statului moldovenesc, care au adâncit, la rândul lor, fenomenul de stat slab. Mai intâi, prin autoproclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Transnistrene (RMT) şi incapacitatea guvernului oficial de la Chişinău de a readuce sub controlul său teritoriul preluat de liderii separatişti de la Tiraspol, statul moldovenesc a dovedit o incapacitate netă de a-şi exercita atribuţiile ca stat în accepţiunea weberiană, modernă a conceptului (monopol asupra forţei). Această incapacitate rămâne notabilă, chiar dacă, în culise, statul moldovenesc nu trebuia să readucă sub propriul control o regiune separatistă pur şi simplu, ci să ajungă la un consens favorabil cu Rusia. În al doilea rând, ieşirea de sub control a acestui teritoriu a creat premisele apariţiei şi înfloririi unui sector economic informal, care s-a extins dincolo de limitele regiunii secesioniste. Economia informală reprezintă un hanidcap al tuturor statelor, dar analiştii consideră că atunci când aceasta depăşeşte 15% din PIB, devine o problema serioasă, pentru că reflectă o slabă capacitate de implementare, dar şi o slabă capacitate de luare a deciziei (eşecul în adoptarea unei reforme fiscale etc.). Atunci când un stat colectează venituri mari, dar, în acelaşi timp, este incapabil să taxeze un segment vast al economiei, acest stat înregistreaza disfuncţionalităţi mai mari decât un stat care adună venituri mai mici, dar din economia ţării în ansamblu. Încasarea de venituri crescute nu este valabilă în cazul Moldovei; taxarea întregii economii – cu atât mai mult.
Lipsa de control, asociată cu eşecul furnizării de bunuri publice au încurajat apariţia a ceea ce J. Migdal numea “strongmen” locali - reţele informale care s-au suprapus structurilor formale, legale ale statului şi care şi-au asumat rolul de furnizori “privaţi” de bunuri publice. Aceştia au penetrat toate subsistemele sociale, începând cu sectorul economic, până la cel educaţional sau de sănătate, ajungându-se ca în cele din urmă tot ei să fie garantul securităţii indivizilor pe plan local. Rezultatul este apariţia societăţii de tipul “pânzei de păianjen” (weblike societies), adică o aglomeraţie de unităţi sociale descentralizate, tipică statelor slabe. În asemenea cazuri, este raţional pentru regimul aflat la guvernare să se alieze cu aceste organizaţii sociale pentru a avea acces la mijloacele lor de mobilizare, puternice pe plan local, subminând şi slăbind structurile statului. Paradoxul acestei interacţiuni dintre reprezentanţii statului şi ai celorlalte organizaţii sociale este că, în timp ce “strongmen” devin mai dependenţi de resursele statului în vederea întăririi controlului social exercitat şi a acumulării de beneficii, reprezentanţii statului devin şi ei dependenţi de “strongmen”, care utilizează aceste resurse într-o manieră nefavorabilă pentru legile şi regulile statului32. Este ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova, situaţie care a stat la baza fenomenului cunoscut în literatura de specialitate drept „captivitatea statului” (state capture), în care pârghiile şi resursele statului sunt deturnare de un grup de „elite prădătoare” pentru a servi propriile lor interese33.
Pârghii economice
În relaţiile cu statele CSI, Rusia a făcut uz întotdeauna de poziţia sa de forţă economică dominantă, încercând să transforme supremaţia economică în supremaţie geopolitică. Utilizarea mijloacelor economice, cum ar fi transformarea datoriilor la gaze în active ale companiilor ruse, privatizarea sectoarelor strategice ale fostelor republici, menţinerea unui sistem de subvenţii la exportul de materii prime, investiţiile ruseşti etc. a devenit centrul nodal al strategiei de redobândire a influenţei în fostele republici şi un important instrument de control şi gestionare a deciziilor de politică externă a acestora în interesul Moscovei.
Pentru a ilustra importanţa dominaţiei economice pentru Rusia, vom menţiona doar că, în termeni pur economci, comerţul cu statele CSI era destul de dezavantajos. Preţurile la gaze şi alte materii prime erau menţinute în mod artificial joase, iar Rusia a subvenţionat economiile statelor din vecinătatea apropiată, circulând în comerţul cu acestea un surplus de 1,5 trilioane de ruble, adică 10% din Produsul Intern Brut. Chiar şi atunci când preţurile produselor livrate de ex-republicile unionale erau mai mici decât cele de pe piaţa mondială, structura comerţului cu statele CSI conducea la o serie de dezavantaje pentru Rusia. De exemplu, în 1992, costul mediu al bunurilor importate din Kazahstan era de aproximativ 60-70% din preţul mondial al bunurilor respective, în timp ce exporturile Rusiei în Kazahstan atingeau abia 30-40% din preţul mondial34. Aceste cifre demonstrează existenţa unui interes de altă natură decât economică în relaţiile comerciele cu statele CSI, inclusiv Moldova.
Rusia continuă să ocupe prima poziţie în lista principalilor parteneri comerciali externi ai Moldovei. Numai în anul 2004 în Rusia s-au efectuat exporturi moldoveneşti în valoare de $353,4 mln. Aceasta este cu 114,6% mai mult decât în anul 2003. În ultimii ani exporturile moldoveneşti în Federaţia Rusă au fost în continuă creştere, prin urmare, sancţiunile economice lovesc destul de dureros economia Moldovei, iar pierderile pot fi de ordinul zecilor şi chiar sutelor de milioane dolari.
Recursul la mijloacele economice ca instrument politic în raport cu Republica Moldova s-a făcut simţit imediat după 1991. Suspicioasă în privinţa eforturilor Rusiei de a-şi recâştiga hegemonia, Moldova a adoptat o poziţie sceptică faţă de nou-creata Comunitate a Statelor Independente, considerând că intrarea în această organizaţie îi va prejudicia relaţiile cu Vestul şi va avea consecinţe negative pentru eforturile sale de integrare în structurile economice şi politice occidentale. Moldova şi-a limitat participarea în CSI la cooperarea economică, inevitabilă din cauza dependenţei de Rusia şi piaţa CSI, dar s-a opus integrării în structurile militare şi de securitate ale comunităţii, solicitând retragerea trupelor militare ruseşti de pe teritoriul său. Răspunsul adoptat de Moscova a fost politica numită „persuasiune armată” (armed suasion), care includea presiunea militară, cât şi stimulentele economice, pozitive şi negative, de natură să protejeze interesele sale strategice35. Între 1992-1999, Rusia a exercitat presiuni considerabile asupra Moldovei pentru ca aceasta să intre în CSI, acordând în continuare suport RMT. Rusia a lăsat să se înţeleagă că ar putea accepta poziţia Moldovei în negocierile pentru pace, dacă guvernul moldovenesc ar cădea de acord cu cererile sale. În aprilie 1993, Elţin a emis un decret prin care rupea contactul cu oficialii RMT. Cu toate acestea, în august 1993, atunci când Parlamentul Moldovei a eşuat ratificarea Protocolului de la Alma-Ata, Rusia şi alte state-membre ale CSI au reacţionat prin impunerea unor taxe uriaşe la importurile din Republica Moldova. Aceasta a avut un efect foarte serios asupra economiei moldoveneşti. Taxele au fost ridicate abia după ce preşedintele Mircea Snegur a semnat Acordul economic şi politic al Comunităţii Statelor Independente în toamna lui 1993.
Moldova a primit (şi primeşte în continuare) gaze la cele mai înalte tarife din întreg spaţiul CSI, adică la acelaşi nivel cu Estonia, Letonia şi Lituania, care au intrat în Uniunea Europeană şi în NATO.
O dată cu sosirea lui Putin la putere, politica faţă de CSI a devenit mai pragmatică şi Rusia a încercat să îşi recâştige influenţa pierdută şi să limiteze interferenţa occidentală în vecinătatea apropiată. În anul 2000, Putin a creat o comisie specială, condusă de Primakov, care a propus Moldovei în luna august, a aceluiaşi an un proiect ce sugera, în termeni destul de vagi, crearea unei federaţii. Aceasta ar fi conferit Transnistriei un control extins asupra politicii guvernului de la Chişinău şi ar fi garantat rolul Rusiei. Propunerea a fost destul de tărăgănata, datorită tacticilor lente ale Republicii Moldova şi RMT. Rusia a încercat să încheie un acord politic înainte de retragerea trupelor şi să se poziţioneze ca principalul garant al acestui acord pentru a redobândi influenţa decisivă în Moldova. Venirea lui Voronin la putere în 2001 a oferit Rusiei o nouă şansă de a-şi atinge scopul, iar comisia Primakov a fost dizolvată. În noimebrie 2001, a fost semnat Tratatul ruso-moldovenesc de prietenie şi cooperare, recunoscând rolul Moscovei în calitate de co-mediator, stipulând un dialog regulat în chestiunile de securitate, cooperare în cadrul CSI, coordonare a politicilor fiscale, monetare, comerciale şi vamale. În octombrie 2002, Parlamentul moldovenesc a ratificat Acordul ruso-moldovenesc asupra cooperării militare dintre cele două state. Dar înrăutăţirea relaţiilor ruso-moldoveneşti, provocată în special de nerespectarea termenului-limită fixat pentru retragerea trupelor ruseşti din Moldova, a atras după sine o serie de ameninţări economice de natură să perturbeze funcţionarea economiei moldoveneşti. Rusia a folosit în mod constant ameninţarea cu introducerea sancţiunilor economice atunci când era pusă în faţa unui gest “neprietenesc” al guvernului de la Chişinău sau a unei decizii neconforme intereselor ei. Când în 2004 Chişinău a impus blocada economică RMT, Duma de stat a votat în unanimitate o rezoluţie prin care îi avertizează pe oficialii de la Chişinău să ridice blocada impusă Tiraspolului, altfel, Rusia va vinde gaze naturale Basarabiei la preţ mondial. În februarie 2005, ca reacţie la expulzarea de către guvernul Moldovei a unor cetăţeni ruşi, acuzaţi de implicare în campania electorală din Moldova, Rusia a ameninţat cu o serie de măsuri cum ar fi oprirea importurilor de vinuri şi tutun, aplicarea tarifului mondial la importul moldovenesc de gaze naturale şi introducerea de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţia celor din autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană. Imediat după alegerile parlamentare din 2005, Rusia a anunţat că în scurt timp va livra Moldovei gaze naturale la preţuri europene. În aprilie 2005, Rusia a oprit importurile de carne din Republica Moldova. În luna mai 2005, o nouă interdicţie a venit din partea Rusiei – sistarea de către Federaţia Rusă a importurilor de puieţi, fructe şi legume moldoveneşti exact în ajunul începerii exporturilor masive de fructe şi legume.
Primul efect al presiunilor economice a fost unul de natură politică – libertatea de decizie a Chişinăului atât în materie de politică externă, cât şi politică internă a fost limitată. Cu toate astea, efectul politic nu a fost atât de grav pentru statul moldovenesc – în pofida permanentelor ameninţări, oficialii de la Chişinau şi-au păstrat o marjă de manevră suficient de largă încât să cocheteze cu ideea integrării euroatlantice, fără ca replica Moscovei să fie foarte dură. Consecinţele presiunilor economice au fost grave mai ales în ceea ce priveşte stabilitatea economică a statului şi funcţionalitatea sa. Fluctuaţiile subite şi restricţiile impuse în momentele cele mai puţin prielnice au destabilizat mecanismul economic al ţării, au produs găuri în bugetul statului şi au contribuit la împotmolirea economiei moldoveneşti.
Principala pârghie economică de influenţare a fost, aşa cum se menţiona mai sus, dependenţa energetică. Consecinţa cea mai importantă a fost acumularea de datorii – datoria Moldovei pentru gazele naturale furnizate de concernul rus Gazprom care include şi penalităţile aferente acesteia se estimează la peste 300 milioane de dolari, iar datoriile Transnistriei depăşesc 1 miliard de dolari. Întreprinderile de stat din complexul termoenergetic au cele mai mari datorii la energie (consumul populaţiei reprezintă doar 20% din total). Îngheţarea acestora contribuie la creşterea deficitului bugetar36 al statului.
În al doilea rând, acumularea unor imense datorii şi incapacitatea de plată a acestora a dus la apariţia trocului datorii versus active, ceea ce a făcut ca o mare parte a companiilor moldoveneşti din sectoarele strategice să fie achiziţionate de companiile ruseşti. Cele mai multe întreprinderi au fost achiziţionate în Transnistria (de exemplu: uzina "Pribor" din Tighina, uzina "Moldavizolit" din Tiraspol, uzina de cabluri din Tighina, fabrica de vinuri din Dubăsari, fabrica de încălţăminte "Tighina"). Efectele negative pentru statul moldovenesc ale acestui fenomen sunt, mai întâi, cele legate de calitatea companiilor care investesc – în general, este cunoscut că companiile ruseşti nu sunt exportatoare de know how şi nici de tehnologii inovative, astfel încât achiziţionarea companiilor moldoveneşti de către investitorii ruşi nu atrage după sine o reformare a sectorului şi o îmbunătăţire a calităţii produselor fabricate. Întreprinderile nu se restructurează, calitatea produselor şi serviciilor ramânând la fel ca înainte.
Evident, dependenţa economică de Rusia nu este singurul factor care explică înapoierea economică a statului moldovenesc. O serie de factori interni au contat cel puţin la fel de mult. Dar, conjugată cu aceşti factori de natură internă, dependenţa de comerţul cu Rusia, pe de o parte, de energia şi gazele subvenţionate, pe de altă parte, au avut ca efect slăbirea economiei şi afectarea capacităţii de a oferi cetăţenilor bunuri publice, lipsa resurselor necesare fiind doar unul din factorii care au stat la baza acestei incapacităţi.