Geum.ru

Issn 1857-1336 universitatea de stat din moldova moldova state university

Вид материалаДокументы

Содержание


Premise istorice
Scurt istoric
Подобный материал:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   17

PREMISE ISTORICE20


Aurelian LAVRIC,

doctor, lector superior,

Catedra Relaţii Internaţionale,

Facultatea Relaţii Internaţionale,

Ştiinţe Politice şi Administrative, USM


For the resolution of any conflict it is very important, first of all, to figure out the causes which led to the contradictions. Regarding the conflict from the Eastern part Of the Republic of Moldova, it is important in the authors opinion to find the historical background. In the following text, Aurelian Lavric is proving that the Transnistrian territory was populated since the Middle Age by Moldovans, though it didn`t belong to the Moldovan state. However the territory was never populated by Russian people, so the idea that it could become a part of nowadays Russian Federation is not sustainable. The author presented the implication of Russian regular army and the paramilitarian forces within 1992 year war on the both banks of the Dniestr river, so that it is possible to call that conflict a Russian - Moldovan one. At the end of his article, Aurelian Lavric is presenting the causes of bursting of the conflict, including the historicals and those which were determined by the period of the Soviet Union collapse from 1991.


Declanşarea politicii de restructurare (perestroika) de către preşedintele URSS M. Gorbaciov în 1985, nu a fost un act întâmplător, ci un răspuns la necesităţile reale ale situaţiei ce se crease în ţară la acel moment. Spre deosebire de primele decenii ale dominării regimului comunist, când, sporadic, prin KGB, poporul era decapitat (adică intelectualitatea şi preoţimea erau masacrate), începând cu anii ’60, oamenii nu mai erau masa supusă şi inertă din trecut. De fapt, conştiinţa de sine a noilor generaţii, chiar dacă educate în vechiul sistem, era cu totul alta. Iată de ce lipsa unor drepturi democratice, consfinţite chiar în Constituţia URSS, cum ar fi libertatea cuvântului, a întrunirilor şi asociaţiilor politice, sporea pericolul la adresa sistemului de stat sovietic. “Samizdatul” exista de mult, disidenţi ca Saharov erau cunoscuţi în întreaga ţară, iar în lagărele din Siberia se afla un număr considerabil de deţinuţi politici. Oamenii simpli observau discrepanţa dintre nivelul lor de viaţă şi cel al familiilor „aparatcicilor” (nomenclaturiştilor). Dar pe lângă aceste aspecte de ordin social, un alt gen de problemele răbufneau la suprafaţă – cele naţionale. Politica regimului sovietic în problema naţională s-a caraterizat de la bun început prin încercarea de a şterge treptat specficul naţional al popoarelor din Imperiul Sovietic, ajungându-se astfel la o masă uniformă care să se numească „popor sovietic“, vorbitor al unei limbi neo-ruse. În urma acestei politici au suferit absolut toate popoarele din fosta URSS şi, în primul rând, poporul rus, dacă e să luăm după cel mai mare număr al victimelor, al bisericilor şi monumentelor istorice distruse. Dar, pe lângă acestea, regimul stalinist şi-a permis să mai pună în aplicare un plan ale cărui efecte dezastruoase se resimt abia în zilele noastre – este vorba de schimbarea frontierelor istorice ale regiunilor locuite compact de anumite naţionalităţi. Astfel, Karabahul armean a ajuns în componenţa Azerbaidjanului, ceva mai târziu Crimeea rusească a ajuns încadrată în frontierele Ucrainei, de asemenea, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, judeţul Hotin din nordul Basarabiei, precum şi trei judeţe din sudul Basarabiei au fost încorporate Ucrainei, în timp ce cinci dintre cele 11 raioane ale RASS Moldoveneşti, care se aflau în componenţa Ucrainei, au intrat în limitele teritoriului de stat al RSS Moldoveneşti unionale.

Momentul discutării şi luării deciziei în Parlamentul sovietic asupra problemei Karabahului (1988) a fost crucial în politica de “perestroika”. Până atunci liderul de partid şi de stat soviectic Gorbaciov răspundea pozitiv la toate chemările timpului şi, ca factor de decizie, rezolva fiecare problemă. De data aceasta, pentru prima oară, secretarul general a spus „nu“ opţiunii populaţiei armene majoritare din Karabah, care cerea ca această regiune să fie încorporată Armeniei şi astfel să triumfe adevărul istoric. Gorbaciov argumenta că dacă astăzi Karabahul, mâine toate republicile vor încerca acelaşi lucru. În acest context, bineînţeles, era vizată şi Moldova. După cum ştim, problema Karabahului rămânând nesoluţionată, a dus la izbucnirea unuia dintre cele mai sângeroase conflicte armate interetnice din ultima vreme.

Concomitent, presiunile popoarelor din alte republici sovietice pentru drepturi naţionale se intensificau. La 9 aprilie 1989 tancurile sovietice ies pe străzile capitalei gruzine Tbilisi pentru a reprima o manifestaţie. Mai multe persoane şi-au pierdut viaţa. În 1990 au loc represiuni la Baku (Azerbaidjan), iar în 1991 este înăbuşită în sânge o manifestaţie la Vilnius (Lituania). Republicile baltice se îndreptau cu paşi rapizi spre libertate. În 1988 Parlamentul Estoniei a proclamat suveranitatea acestei republici. La 13 martie 1990 Parlamentul lituanian adoptase o constituţie provizorie, iar membrii guvernului, format în acele zile, declarau înainte de a fi confirmaţi de legislativ că vor acţiona numai în virtutea noii constituţii [1]. Peste tot, în localurile Saiudis-ului (Frontul Popular din Lituania) tinerii se înregistrau în detaşamente de apărare a ordinii publice. Elicoptere
ale armatei sovietice au aruncat în mai multe localităţi foi volante cu un apel al preşedintelui Gorbaciov. Soldaţii armatei sovietice au început ocuparea unor sedii: al Comitetului raional (de sector) Octombrie din Vilnius, al Comitetului orăşenesc de partid. Tinerii lituanieni care au fost recrutaţi în armata sovietică îşi părăseau unităţile şi se întorceau acasă. Mulţi dintre aceştia au fost prinşi şi izolaţi în locuri necunoscute.

În Letonia, evenimentele au început, ca şi în celelalte două republici baltice, încă în 1988. După declaraţia de independenţă în republică existau concomitent două ministere de interne, care se aflau în aceeaşi clădire şi doi procurori – unul sovietic, celălalt leton. În ianuarie 1991 garnizoana de miliţie din Riga şi detaşamentul de miliţie cu destinaţie specială (trupele de elită OMON care au participat la înăbuşirea manifestaţiilor populare) au declarat că nu se supun noilor autorităţi şi au format un „soviet“ (comitet) de coordonare, condus de colonelul Goncearenko. Actualmente acesta este general-maiorul de miliţie cu numele schimbat Matveev din Transnistria. Din acest soviet mai făcea parte
V. Antiufeev, actualmente V. Şevţov – şeful serviciilor secrete transnistrene.
În timpul puciului de la Moscova (19 august 1991) şeful KGB din metropola imperială Pugo, i-a ordonat prin telefon lui Antiufeev să preia conducerea MI. Puciul a durat patru zile: 19-22 august. La 23 august Antiufeev fuge din Riga şi după un popas în Rusia, se stabileşte la Tiraspol.

După puci Moscova recunoaşte independenţa celor trei republici baltice – Lituania, Letonia şi Estonia. Moldova îşi proclamase suveranitatea încă la 23 iunie 1990. Dar numai după puci şi după ce Ucraina şi-a declarat independenţa, Parlamentul de la Chişinău a votat la 27 august 1991 independenţa Republicii Moldova. La 8 decembrie 1991 la Belovejskaia Puşcia liderii belarus, rus şi ucrainean – Şuşkevici, Elţîn şi Kravciuk – au semnat un acord prin care URSS era dizolvată. La 21 decembrie, la Alma-Ata are loc reuniunea liderilor republicilor post-sovietice, cu excepţia celor trei republici baltice, care înfiinţează CSI. Prin semnătura sa Snegur a inclus Republica Moldova în CSI, deşi nu a avut un mandat în acest sens din partea Parlamentului de la Chişinău.

După puci cei învinşi la Riga s-au refugiat la Tiraspol. Aici Gonciarenko şi-a schimbat numele în Matveev, fiind responsabil de formarea batalionului „Dnestr”; a mai fost adjunct de ministru, consilier de stat în rang de ministru pe lângă preşedinte, responsabil de problemele ordinii de drept şi securităţii. Autorităţile letone au deschis dosare penale împotriva lui Gonciarenko şi Antiufeev, dar nu îi pot aduce în faţa justiţiei. Astfel, fenomenul din zona nistreană nu poate fi examinat separat, în afara contextului destrămării URSS. La Tiraspol şi-au găsit refugiul persoane devotate ale regimului sovietic, cel puţin din republicile baltice şi din Rusia, care au venit să apere ultimul bastion sovieto-comunist, Nistrenia (aşa cum i se spune la postul de radio oficial din Tiraspol). În lipsa sprijinului acordat de fosta autoritate imperială centrală de la Moscova, fără aventurierii din întregul imperiul, care şi-au găsit aici rostul, fără sprijinul Armatei a 14-a, conflictul din Transnistria putea fi evitat.


Scurt istoric

Istoriografia românească porneşte de la premisa că moldovenii îşi trag obârşia din Maramureşul istoric, nota Nicolae Iorga. Ei au înaintat la răsărit spre Siret, Prut şi Nistru. Pe măsură ce se muta centrul din satele maramureşene ale voievozilor spre Baia Moldovei, apoi la Siret, la Suceava şi în final la Iaşi, ţinuturile răsăritene au atras tot mai multă populaţie venită să desţelenească terenurile fertile. În 1550 domnii moldoveni dăruiau boierilor „pustiuri“ în Basarabia de Jos [2]. Aceştia aduceau cu ei ţărani. În 20-30 de ani hotarul Moldovei a ajuns la Nistru. Nicolae Iorga consideră că „românii nu au făcut ţară nouă cu totul“, ci venind în locuri asupra cărora se întindea stăpânirea tătarilor, au suprapus unitatea politică românească peste o unitate politică mai veche. Deşi păgâni, cruzi în năravuri, gata de pradă, tătarii „reprezentau totuşi, de la Gingiz Han încoace, o veche civilizaţie asiatică de o amănunţită şi precisă organizare, în ce priveşte aşezămintele militare şi politice, ca şi în ce priveşte cele de negoţ “ [3]. Vămile (vamă înseamnă trecătoare, „vad întreg“) de la Tighina şi de la Cetatea Albă (Akkerman) sunt moştenite de la tătari (nu se ştie cu exactitate dacă nu şi Hotinul). Pentru a stăpâni vadul era nevoie de aşezări de o parte şi de alta a râului. La 1390 Roman Vodă îşi zicea „domn până la mare“. Tot cursul Nistrului, din Pocuţia până la liman, era moldovenesc, de aceea se poate admite că străjerii moldoveni se aflau şi dincolo de Nistru. Cu atât mai mult cu cât acolo nu mai era un stat, ci numai un teritoriu părăsit (după înfrângerea, risipirea şi retragerea tătarilor) prin care rătăceau bande prădalnice. Aşezările militare moldoveneşti, pe lângă care s-a strâns populaţie, supravegheau trecerea mărfurilor pe la valuri, ocroteau iarmaroacele de graniţă şi chiar supravegheau pustiul dintre Nistru şi Nipru. N. Iorga consideră că „Nistrul era astfel, pe la 1400, nu numai un hotar moldovenesc, ci un râu românesc“ [4].

La 1331 prinţul (marele cneaz) lituanian Olgerd „cucereşte“ Podolia („ţara de sub dealuri“ – nume dat ţinutului de către slavii care coborau din nord) de la tătari, care ocupau atunci pustiurile podolene şi prădau adesea Volinia până la Kiev. La Sinavoda (pe Nipru) tătarii au fost bătuţi atât de tare, încât au evacuat tot până la gurile Dunării, spune Iorga.

În vremea lui Alexandru cel Bun, la 1420, ierodiaconul rus Zosima trece prin Cetatea Albă şi trebuie să plătească un bir pentru trecătoare, „pe care moldovenii şi litvanii şi-l împart la încheierea socotelilor“, scrie Mihai Eminescu [5].
Ierodiaconul se îndrepta către locurile sfinte (a luat o corabie chiar de la gurile Nistrului). Pe măsură ce elementul lituanian ceda teren în faţa elementului polon în cadrul Uniunii dintre Polonia şi Lituania, polonezii ajung să stăpânească Podolia. La fel, ca şi lituanienii, nici polonezii nu reuşiseră de la început să impună ordinea pe întreg teritoriul regiunii.

“Dacă Moldova a fost năvălită sub Ştefan cel Mare de trei-patru ori de către tătari, aceasta se datoreşte iarăşi lipsei de pază în Podolia, unde erau numai “ostaşi“, iar locuitori pe alocurea de fel, până la Nipru“ [6]. Sub Bogdan (urmaşul lui Ştefan) tătarii şi-au intensificat intrările pentru pradă în ţară, deoarece Podolia nu era o piedică. Pe de altă parte, ostaşi moldoveni apărau Caffa – marea colonie genoveză din Crimeea. “Un timp moldovenii au smuls Genovezilor castelul Lerici, o mică fotrăreaţă la gurile Niprului“ [7]. Tot pe atunci încep să se formeze la Nipru echipe de călăreţi uşori – cazacii – care atacau tătăreşte pe tătari. Printre cazaci se găsesc şi moldoveni, chiar unii lideri.

După decăderea militară a Moldovei (prin pierderea cetăţilor Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin) boierii moldoveni încep să facă în proporţii mari agricultură şi negoţ cu produsul unor moşii pe care şi le adaugă. Astfel, mai mulţi boieri (Luca Stroici, Balica, Costin) şi chiar domni (Petru Şchiopul), mai ales după ce Petru Movilă se instalează ca episcop la Kiev, capătă prin încetăţenire polonă noi moşii în Podolia unde ţărănimea era supusă şerbiei.

Când merge la Poartă pentru înnoirea domniei (1679), Duca Vodă cere şi obţine titlul de „gospodar al Ucrainei celei mici“ – de la Nistru la Bug, cu dreptul de a numi un locţiitor (urmaşul său a fost Dimitrie Cantacuzino). Moldova domina cursul întreg al Nistrului, controlând localităţi de peste Nistru ca Movilău, Iampol, Raşcov ş.a. La 1730 la Dubăsari stă Hanul Tătărăsc şi de acolo în jos se poate vorbi de Nistrul tătărăsc. De la Hotin la Dubăsari este vorba de Nistrul polon – dar apele sunt ale domnitorului de la Iaşi. Doar la 1765 un nobil polon a cerut tot Nistrul, în locurile unde avea moşii, cu poduri şi vaduri. Nepretenţios, Gr. Ghica reclamă numai jumătate din Nistru, conform tratatului de la Carlovăţ.

Prin împărţirea Poloniei la 1792, Rusiei îi revine Podolia. Pe parcurs, Moldova, având numeroase şi semnificative legături peste Nistru, o populaţie moldovenească s-a strecurat de-a lungul râului şi ceva mai departe. În 1792, când ruşii se retrag din Moldova, se încearcă reconstituirea Ucrainei lui Duca, între Nistru şi Bug, ca „Moldova Nouă“, după cum a fost denumită de Împărăteasa Ecaterina a II-a. După încheierea păcii din Iaşi, cât s-au retras trupele, au fost luate de la baştină două treimi din locuitorii moldoveni. Această colonizare a fost precedată de altele: 1679 (în perioada lui Duca), 1711, 1739 (peste 100 mii), 1769 – 74. Un episod interesant se înregistrează pe la 1794. În perioada respectivă funcţiona o mitropolie a Proilabum-ului (numit de turci Ibrăila, Brăila de astăzi). De eparhia acestei mitropolii ţineau toate satele şi oraşele româneşti dintre Nistru şi Bug, adică din Podolia (partea de nord) şi Chierson (partea de sud). Sunt citate localităţile Dubăsari, Mălăieşti, Balta, Ocna ş.a. La Dubăsari, la 1794, a existat până şi o tipografie moldovenească din care au ieşit mai multe cărţi bisericeşti. În 1716, a avut loc o dispută între episcopul Huşilor, Iorest şi mitropolitul Proilavului Ioanichie, privind hotarele eparhiilor celor două scaune. Printre alte localităţi erau menţionaţi şi Dubăsarii. Cazul a fost judecat de Samuil, patriarhul Alexandriei, care venise la Iaşi. El a stabilit ca Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămână sub jurisdicţia metropolitului de Brăila [8].

Foarte multe dintre toponimele din Transnistria, nu numai de pe Nistru, ci din interiorul ţinutului, sunt moldoveneşti, chiar dacă acolo nu se mai vorbeşte limba română. În 1918, când Basarabia reintră în componenţa României, prin votul Sfatului Ţării de la Chişinău, reprezentanţi ai moldovenilor de peste Nistru rugau ca aceştia să nu fie lăsaţi de izbelişte. La 12 octombrie 1924, ca o recunoaştere a prezenţei elementului moldovenesc dincolo de Nistru, regimul stalinist a decis crearea în partea de vest a ţinutului dintre Bug şi Nistru a unei republici autonome moldoveneşti cu centrul administrativ în oraşul Balta, în componenţa RSS Ucrainene. Mai cu seamă din 1917, în Transnistria s-a dus o politică de deznaţionalizare, rusificare şi colonizare. Conform unor date, în ţinutul dintre Nistru şi Bug trăiau la preluarea sa sub administraţie românească (19 august 1941) cca 250.000 locuitori moldoveni din totalul de 1.200.000 [9]. Majoritatea moldovenilor era aşezată în satele din preajma Nistrului. Nicolae Iorga descrie aşezările moldoveneşti conform unei hărţi germane din 1917 ca „o serie de şerpuiri spre Nord-Est având la bază Dubăsari şi înaintând peste Balta până la Sofievca, o masă compactă care, la sud merge pe la Grigoriopol (…) până la … Tiraspol spre a se prelungi după Tiraspol, până la Maiac, pe limanul Nistrului, aruncând o şuviţă spre Nord-Est. Aceasta afară de largi pete cu care e semănat şi teritoriul de peste Bug“ [10]. Populaţia moldovenească a fost rărită de sovietici prin deportări, iar după izbucnirea războiului al II-lea mondial – prin evacuări.
În 1941 existau 89 de sate moldoveneşti (24 în raionul Râbniţa, 5 în raionul Balta, 12 în raionul Ananiev, 29 în raionul Dubăsari, 3 în raionul Golta, 13 în raionul Tiraspol, 1 în raionul Berezovca şi 2 în raionul Ovideopol). Mai erau 50 de sate mixte (populaţie moldovenească amestecată cu alte etnii: ruşi, ucraineni) şi 36 sate cu populaţie de altă etnie, dar în care trăiau şi moldoveni, aproximativ 2000 de familii [11]. Este interesant că judeţul Tiraspol era calificat ca un ţinut cu o populaţie exclusiv românească. Poate cu excepţia oraşului Tiraspol, care în 1905 nu era „curat românească“. Această componenţă a evoluat în felul următor: în 1799 – 2% ruşi, 69% români (în rest tătari, armeni, evrei); în 1905 – 14% ruşi, 21% ucraineni, 42% români; în 1989 – 41,3% ruşi, 32,2% ucraineni şi 17,7% români [12].

Decizia formării la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti a fost luată de Comitetul Executiv Central al PC (b) din Ucraina. Apariţia RASSM reprezintă implementarea politicii celor două popoare – român şi moldovenesc. Conform acesteia ar exista două limbi distincte – româna şi moldoveneasca. Formal, Republica Autonomă cuprindea şi Basarabia, conturată cu linie roşie, „vremelnic ocupată de capitaliştii români“. Între 1932 şi 1938 în RASSM s-a putut scrie în limba moldovenească cu grafie latină. Din 1929 capitala republicii trece de la Balta la Tiraspol. Când la 4 noiembrie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS trasează noile frontiere dintre RSS Moldovenească (după anexarea Basarabiei în urma Tratatului Molotov-Ribbentrop) şi RSS Ucraineană, doar o fâşie îngustă din stânga Nistrului (cam o treime din teritoriul fostei RASSM) este încorporată în noua Republică Moldovenească.

Deşi după încheierea războiului guvernatorul Transnistriei George Alexianu a fost judecat şi achitat la Odesa de către ruşi (totuşi a fost condamnat la moarte şi ucis de români alături de mareşalul Ion Antonescu), în perioada 1941-1944 s-a înregistrat un episod tragic într-o provincie care avea un statut privilegiat faţă de restul teritoriului ucrainean de unde erau luaţi tineri la munci de exterminare în Germania. Episodul tragic vizează deportarea evreilor din Bucovina de Nord, Moldova de Nord şi Basarabia în Transnistria. După cum a declarat prof. Alexianu la procesul său din Bucureşti, „aceşti evrei trebuiau să treacă peste Bug. Prima coloană de evrei ajunsese şi trecuse peste Bug, la Golta. Când a trecut peste Bug, prefectul de Golta ne-a comunicat că germanii i-au omorât şi că nu dau dovadă de primirea evreilor de peste Bug, astfel cum erau instrucţiunile“ [13]. Alexianu susţine că a fost un singur lagăr la Vapniarca, unde au fost trimise 1200 persoane. Evreii au mai fost aşezaţi şi în alte locuri, deoarece cazărmile de la Vapniarca nu erau încăpătoare.

Cu toate pierderile suferite, în prezent 40% din populaţia celor cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova le constituie românii. Dar anii de prigoană stalinistă, de care Basarabia a avut posibilitatea să scape între ’18–’40, şi-au lăsat amprenta adânc imprimată în conştiinţa naţională a moldovenilor transnistreni. Chiar şi după războiul al doilea mondial, când cele cinci raioane făceau parte din RSS Moldovenească, aici puţine erau grădiniţele şi şcolile moldoveneşti, mai ales la oraşe. Planurile de industrializare ale republicii vizau Transnistria ca principala zonă de amplasare a celor mai mari obiective economice. Oraşele nistrene erau declarate „şantiere de şoc“ ale URSS, aceasta însemnând că oameni de pretutindeni puteau veni aici să ajute la construcţie, iar după terminare puteau să se stabilească în zonă, ceea ce şi făceau, mai ales la Tiraspol, Râbniţa, Dubăsari. De asemenea, mai cu seamă în ultimele decenii, tot mai mulţi ofiţeri în rezervă ai armatei sovietice, care, conform legislaţiei în vigoare la acel moment aveau dreptul să se stabilească în partea de sud a imperiului, alegeau Transnistria. Toate acestea au făcut ca spre sfârşitul anilor ’80 să iasă în evidenţă deosebirile istorico-culturale, etno-psihologice şi demografice dintre populaţiile de pe cele două maluri ale Nistrului. Pe de o parte, pe malul drept oamenii erau dornici de o renaştere naţională, de o reformare a sistemului politic şi economic, de o afirmare a independenţei şi statalităţii lor. Pe de altă parte, pe malul stâng, o populaţie urbană (formată în majoritate de colonişti), fără o conştiinţă naţională istorică, dar bine organizată prin aparatul de partid şi sindical şi devotată sistemului sovietic şi, de asemenea, o populaţie rurală (majoritar românească) derutată. Aceasta era situaţia din ajunul convocării în 1989 a Sesiunii a 13-a a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, care, la 31 august, a adoptat Legea cu privire la limba de stat (moldovenească) şi revenirea la alfabetul latin. Sub pretextul „încălcării drepturilor omului“ şi al temerii reunificării cu România, foştii conducători comunişti, în special neautohtoni, din partea stângă a Nistrului, au organizat un referendum fără observatori străini, au proclamat „republica moldovenească nistreană“ şi „s-au desprins“ de Moldova la începutul anului 1991. La acel moment se vehicula ideea că populaţia rusă din Transnistria e cea care nu mai suportă coexistenţa în cadrul unui stat comun cu populaţia românească majoritară în Basarabia. Totuşi, 75% dintre ruşii care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova şi care se află în Basarabia nu au manifestat astfel de nemulţumiri şi temeri. De altfel, conform datelor ultimului recensământ din Moldova, ca număr de populaţie, românii – 64,5%, sunt urmaţi de ucraineni – 13,8%, apoi de ruşi – 13%, găgăuzi – 3%, bulgari – 2%, evrei – 1,5% şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi – 1,8% [14].