Issn 1857-1336 universitatea de stat din moldova moldova state university
| Вид материала | Документы |
- Universitatea de stat din moldova, 3309.21kb.
- Universitatea de stat din moldova, 3931.75kb.
- Universitatea de stat din moldova, 2225.75kb.
- I sportului al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 44.42kb.
- Universitatea de stat din moldova, 1869.45kb.
- I sportului al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 46.46kb.
- Ei al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 51.82kb.
- Ei al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 50.22kb.
- Ei al republicii moldova universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 82.14kb.
- Universitatea liberă internaţională din moldova факультет экономических знаний Слесаренко, 1066.88kb.
Библиография:
- Ghencea Boris, Gudumac Igor, (2005). Migraţia de muncă şi remitenţele în Republica Moldova (2004). - Chişinău: Organizaţia Internaţională a Muncii, Alianţa de Microfinanţare din Moldova.
- Migration as it is. An Overview of Migration in the Republic of Moldova (2007). – Chisinau: International Organization for Migration
- Mosneaga, Valeriu, (2007a) “The role of labor migration in social and economic stabilization of Moldova”, в: International Relations: from Local Changes to Global Shifts. / D.Katsy (Ed.). - Sankt-Peterburg, St.Petersburg University Press, р.70-94.
Мошняга, Валерий, (2007) „Регулирование трудовой миграции в Республике Молдова: основные этапы и их специфика”, в: Moldoscopie (Probleme de analiză politică), nr.1 (XXXVI). – Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova, с.33-48.
- Mosneaga, Valeriu, Corbu-Drumea, Luminita, Mohamadifard, Galamali (coord.), (2006) Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Vol.I-II. – Iaşi, Pan-Europe,
- Peixoto, Joao, Fonseca, Ana, (2008) „Migraţia, dezvoltarea şi remitenţele în Europa: impacte mixte şi rolul instituţiilor”, в: Moldoscopie (Probleme de analiză politică), nr.2 (XXXXI). – Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova, с.83-102.
- Postolachi, Valentina, Poalelungi, Olga, Moşneaga, Valeriu, Gonţa, Victoria, (2007), Republica Moldova – Problemele migraţiei. – Chişinău, Institutul muncii al sindicatelor din Republica Moldova; Institutul muncii GSEE, Grecia
- Пресс-релиз Международной организации по миграции и Министерства экономики и торговли Республики Молдова “Решения и возможности для увеличения воздействия денежных переводов на развитие”, (2007). - Кишинэу, 7 декабря.
- Remittances in the Republic of Moldova. Patterns, Trends, and Effects, (2007) – Chisinau, IOM,
- Теоса, Валентина, (2006) «Механизм социального партнерства в политике оптимизации ремитансов: реальность и возможности», в: Mosneaga, Valeriu, Corbu-Drumea, Luminita, Mohamadifard, Galamali (coord.) Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Vol.II. – Iaşi, Pan-Europe, с.228-248.
- Teosa, Valentina, Moşneaga, Valeriu, Ţurcan, Valentin, Iurcu, Sergiu, Slobodeniuc, Ghenadie, (2005) „Remitenţele lucrătorilor migranţi: oportunităţi de optimizare a investiţiilor sociale”. In: Remitenţele lucrătorilor migranţi: oportunităţi de optimizare (аtelier de lucru). / Organizaţia Internaţională a Muncii, Ministerul Economiei şi Comerţului al Republicii Moldova, Uniunea Europeană, Chişinău, 15 noiembrie.
- Transferuri de bani de la cetăţenii Republicii Moldova, aflaţi peste hotare la muncă, (2004). – Chişinău: CBS AXA. A TNS CSOP Branch in Moldova. / Organizaţia Internaţională pentru Migraţie
- Ţurcan, Valentin, (2006) „Administraţia Publică Locală din Republica Moldova referitor la procesele migraţionale ale populaţiei ţării (în baza cercetărilor sociologice calitative)”, в: Mosneaga, Valeriu, Corbu-Drumea, Luminita, Mohamadifard, Galamali (coord.) Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Vol.II. – Iaşi, Pan-Europe, с.240-269.
- Weeks, John, Cornia, Giovanna, etc. Republica Moldova: politici de creştere economică, creare a locurilor de muncă şi reducere a sărăciei, (2005). – Chişinău, UNDP.
- World Bank. Remittence Trends 2007. – Washington, DC.
NEGOCIERILE INTERNAŢIONALE – METODĂ PAŞNICĂ
DE DIRIJARE A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE17
Angela COLAŢCHI,
doctor în sociologie,
şef Catedră Relaţii Internaţionale, AAP
- Definirea şi trăsăturile caracteristice ale negocierilor internaţionale
- Clasificarea şi tipurile negocierilor internaţionale
- Funcţiile şi principiile de bază ale negocierilor internaţionale
Practica istorică din cele mai vechi timpuri, cât şi evenimentele din ultimele decenii, evoluţia situaţiei internaţionale contemporane confirmă elocvent că în procesul convieţuirii, oamenii se confruntă cu diferite dificultăţi, contradicţii, care se pot transforma în conflicte. Este cert că în epoca contemporană, când menţinerea sau amplificarea conflictelor poate avea consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire, toate diferendele urmează a fi soluţionate pe cale paşnică. Reglementarea prin negocieri a diferendelor a devenit un imperativ al epocii în care trăim. Recurgerea la mijloacele paşnice – negocieri, la soluţii politice raţionale este unica modalitate logică posibilă de reglementare a oricărui litigiu, diferend. Reglementarea prin negocieri este o componentă fundamentală a securităţii, a stabilirii unor relaţii internaţionale fundamentate pe excluderea forţei, pe înţelegere şi încredere reciprocă. Apelarea la negocieri – la mijloace paşnice constituie un principiu de bază al relaţiilor internaţionale, pentru că oferă posibilităţi şi cadrul necesar ca statele, cu bună-credinţă şi într-un spirit de cooperare, să găsească o soluţie echitabilă şi durabilă. Negocierile reprezintă o formă de manifestare a contractului social, în baza căruia omenirea iese din starea numită de Hobbes „starea de război a fiecăruia împotriva fiecăruia”.
Definirea şi trăsăturile caracteristice ale negocierilor internaţionale
În sensul cel mai larg, negocierea este interpretată ca arta compromisului. În situaţii conflictuale, indiferent de natura acestora, are loc o confruntare de interese diferite, care adesea par a fi de neîmpăcat, dat totuşi în toate cazurile, fără excepţie, după cum menţionează Thomas C. Schelling, există un interes reciproc minimal, care determină părţile să se aşeze la masa tratativelor, pentru a căuta de comun acord o soluţie adecvată, numită o soluţie de compromis. Compromisul nu se reduce la o simplă cedare sau renunţare la propriul interes, ci, potrivit savantului român D. Mazilu, ajungerea la o înţelegere care este în interesul ambelor părţi.
Pentru a înţelege mai profund fenomenul negocierilor internaţionale, este necesar a prezenta o caracterizare comprehensivă a acestora. Din multitudinea definiţiilor negocierilor o deosebită atenţie merită definiţia savantului francez
D. Auzieu, care le categorizează ca un ansamblu de contacte şi manevre de amabilitate a doi sau mai mulţi adversari sau parteneri pentru a stabili o bază comună pentru un schimb. În monografi sa „Medierea şi soluţionarea conflictelor” H. Touzard interpretează negocierile ca o procedură de discuţie care se stabileşte între părţile adverse prin intermediul reprezentanţilor oficiali, al căror scop este de a ajunge la un acord acceptat pentru toţi.
Cercetătorul Ş. Pruteanu menţionează forma nearmată de confruntare a negocierii prin care două sau mai multe părţi cu interese şi poziţii contradictorii, dar complimentare, urmăresc să ajungă la un aranjament reciproc avantajos. Academicianul român M. Maliţa scoate în vizor caracterul competitiv al negocierilor, definindu-le ca procese competitive desfăşurate în cadrul unor convorbiri paşnice de către una sau mai multe părţi, ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor obiective.
D. Mazilu este de părerea că definiţia negocierilor trebuie să fie una comprehensivă, ea urmează să cuprindă toate tipurile de negocieri cum ar fi cele diplomatice, politice, sociale, comerciale, militare. Acest autor consideră că negocierile sunt un proces complex, cu caracter competitiv, în care părţile urmăresc găsirea unei soluţii adecvate diferendului existent între ele prin convenirea unui acord corespunzător.
Cunoscutul specialist autohton C. Crăciun în lucrarea sa „Teoria şi practica negocierilor”, analizând mai multe definiţii ale negocierilor, concluzionează:
a) sunt precedate de anumite acţiuni şi situaţii care declanşează derularea lor;
b) constituie un proces de interacţiune comunicativă între două sau mai multe părţi;
c) reprezintă o interacţiune între participanţii motivaţi de prezenţa unor divergenţe şi necesitatea de a ajunge la un acord;
d) presupun că participanţii posedă neapărat un grad de formalizare (sunt obligaţi să realizeze acest proces).
Marii specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale M. Shubik,
G. Kennan, A. Wolfers, Th.C. Schelling au accentuat caracterul bilateral, multilateral, continuu, competitiv şi etapizat al negocierilor internaţionale, caracterul lor ad-hoc şi instituţionalizat.
Negocierile internaţionale sunt caracterizate ca bilaterale, când în procesul desfăşurării şi finalizării lor sunt implicate două părţi – comunităţi naţionale sau state.
Actualmente negocierile internaţionale deseori poartă un caracter multilateral, deoarece:
- deteriorarea relaţiilor dintre două state direct sau indirect afectează securitatea şi a altor state din vecinătate;
- părţile, întru soluţionarea paşnică a conflictului, sunt nevoite să recurgă la mediere.
Practica internaţională demonstrează că scopul unor negocieri le impune acestora un caracter continuu, nelimitat în timp. Drept exemplu pot servi negocierile pentru dezarmare, astfel reprezentanţii statelor negociază în cadrul sesiunilor anuale ale Conferinţei de dezarmare.
Caracterul ad-hoc sau ocazional al negocierilor internaţionale demonstrează că acestea sunt efectuate în legătură cu un caz concret, fiind convenit direct de părţile conflictuante. D. Mazilu consideră că aceste negocieri se încheie definitiv prin înţelegerea la care au ajuns părţile, neavând continuitate.
Caracterul instituţionalizat al negocierilor internaţionale este determinat de accentuarea interdependenţelor dintre state. Aceste negocieri sunt practicate în cadrul organizaţiilor internaţionale, fiind grupate astfel:
- cele desfăşurate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite;
- cele desfăşurate la nivel regional;
- cele desfăşurate în cadrul unor conferinţe internaţionale.
Clasificarea şi tipurile negocierilor internaţionale
Perceperea negocierilor internaţionale este de neconceput fără clasificarea acestui fenomen social complex. Orice clasificare este operată în baza unor criterii bine determinate. Pornind de la acest imperativ metodologic, remarcăm că negocierile pot fi clasificate după: a) domeniul în care se desfăşoară; b) numărul părţilor care sunt implicate în proces; c) gradul de explicitate; d) nivelul la care se desfăşoară; e) orientarea conceptuală a părţilor ş.a.
Clasificarea negocierilor după domeniul în care se desfăşoară presupune următoarele clase distincte, conform uzanţelor prioritare: 1) negocieri politice; 2) negocieri militare; 3) negocieri comerciale 4) negocieri culturale; 5) negocieri religioase.
Empiric este demonstrată importanţa negocierilor politice şi frecvenţa acestora atât la nivel naţional (au o componentă socială semnificativă), cât şi la cel internaţional – definite de unii autori ca negocieri politico-diplomatice.
Practica negocierilor militare, îndeosebi după al doilea război mondial, este orientată spre convenire şi adoptare a unor măsuri de dezarmare.
Negocierile comerciale sunt parte componentă a activităţii statului atât în plan intern, cât şi în cel extern, ele sunt un element de bază al sistemului de relaţii internaţionale.
Un scop important al negocierilor culturale îl constituie realizarea înţelegerilor şi colaborării dintre state în domeniul ştiinţei şi educaţiei, schimburilor culturale, protejării monumentelor istorice, păstrării valorilor tradiţionale ale creaţiei umane.
Negocierile religioase se referă la stabilirea relaţiilor de cooperare între diferite culte religioase, soluţionarea problemelor litigioase, stabilirea climatului tolerant dintre diferite sisteme religioase şi grupuri de state.
În dependenţă de numărul participanţilor implicaţi în procesul de negociere, vorbim despre negocieri bilaterale – în care sunt implicate două părţi, şi negocieri multilaterale – în care participă mai multe părţi.
Clasificarea negocierilor după gradul de explicitate distinge următoarele forme: contactele, conversaţiile, schimburile de vederi, convorbirile, categorizate de unii autori ca specifice protonegocierilor.
În cazul clasificării negocierilor internaţionale după nivelul la care se desfăşoară tradiţional deosebim două clase: prima, vizează nivelul de reprezentare, nivel înalt – cel prezidenţial, guvernamental sau nivel diplomatic, la nivel de experţi; a doua clasă vizează comunitatea în care are loc negocierea – local, naţional, regional, mondial.
După orientarea conceptuală a părţilor, specialiştii în domeniu disting trei tipuri fundamentale de negocieri: negocierea distributivă; negocierea integrativă; negocierea raţională. În lucrarea sa menţionată anterior, C. Crăciun invocă caracterizarea celor trei tipuri de negociere, astfel celui distributiv i se atribuie: utilizarea tehnicilor şi tacticilor agresive; practicarea stilului de comportament impacientat; declanşarea polemicilor cu deviere de la subiect; renunţarea momentelor deja convenite; concentrarea atenţiei la punctele de dezacord, în detrimentul celor de comun acord, care ar putea contribui la colaborare; mascarea intenţiilor reale; eludarea prin implicarea unei terţe părţi pentru intimidarea adversarului. Rezultatul obţinut în baza unei negocieri distributive nu va fi durabil, deoarece dintre două părţi implicate doar una va avea de câştigat.
Negocierea integrativă presupune că ambele (toate) părţi pot obţine dividende, poate nu egale, dar satisfăcătoare. Acest tip de negocieri este caracterizat prin respectarea intereselor ambelor (tuturor) părţi; utilizarea stilului conciliant; evitarea confruntărilor directe; orientarea dezbaterilor asupra punctelor de acord comun; reciprocitatea concesiilor; căutarea soluţiilor reciproc avantajoase. Negocierile de acest tip se soldează cu rezultate durabile, deoarece sunt găsite soluţii constructive.
Negocierea raţională (numită de unii autori principială) se deosebeşte de cea integrativă prin faptul că subiecţii nu se limitează la obţinerea concesiilor acceptate ca reciproc avantajoase, ci întreprind tentativa de comun acord de a soluţiona contradicţiile de pe poziţie obiectivă, care uneori poate să nu corespundă cu poziţiile iniţiale. Acest tip de negocieri se axează pe diagnosticarea cauzelor reale (nu a celor parente, aflate la suprafaţă) ale contradicţiilor, divergenţelor dintre subiecţi. Elaboratorii proiectului, în baza căruia s-a dezvoltat acest tip de negociere - R.Fisher şi W.Uri, pentru a păstra o atmosferă de obiectivitate în cadrul negocierilor, recomandă să se pornească de la principiul că oamenii şi diferendul sunt două chestiuni distincte. Negocierea raţională are următoarele proprietăţi: efectuarea unor analize ample ale situaţiei; recunoaşterea consecinţelor negative nu doar a părţilor aflate în proces de negociere; diagnosticarea cauzelor; căutarea în comun a soluţiilor reciproc avantajoase; crearea atmosferei de sinceritate şi încredere reciprocă; responsabilitatea pentru urmări; evitarea judecăţilor apreciative asupra persoanelor.
Funcţiile şi principiile de bază ale negocierilor internaţionale
Negocierile internaţionale, privite ca mijloc şi metodă de soluţionare a conflictelor internaţionale, îndeplinesc mai multe funcţii impuse pentru asigurarea succesului finalizării lor. Printre principalele funcţii ale negocierilor menţionăm următoarele: oportunitatea de soluţionare în comun a litigiilor, diferendelor, conflictelor apărute; comunicativ-informaţională; de reglementare a tratativelor; de soluţionare a propriilor probleme de ordin intern şi extern; cea propagandistică.
Funcţia de bază a negocierilor internaţionale, care se manifestă pe parcursul tuturor etapelor procesului de negociere, o constituie cea a oportunităţii de soluţionare în comun a litigiilor, diferendelor, conflictelor apărute. Realizarea acestei funcţii nu presupune că litigiul, conflictul apărut între state se va solda mecanic, imediat cu o soluţionare deplină şi definitivă. Părţile aflate în conflict, sesizând necesitatea parcurgerii la negociere, conştientizează real că nu sunt întru totul pregătite pentru a conlucra exhaustiv asupra mai multor aspecte ale litigiului. Important este că demararea procesului de negociere va „îngheţa” confruntările fie prin găsirea unor soluţii provizorii, temporare, care-şi vor găsi ceva mai târziu formularea sa definitivă. Şi, totuşi, aceste soluţionări provizorii sunt mai acceptabile decât nişte decizii unilaterale care nu au caracter durabil.
O altă funcţie a negocierilor internaţionale este cea comunicativ-informaţională. Ea se manifestă practic în toate tipurile de negocieri. Menirea principală a funcţiei comunicativ-informaţionale constă în următoarele:
- stabilirea canalelor permanente şi specifice de comunicare dintre subiecţii conflictului;
- aducerea la cunoştinţa părţii oponente a poziţiei proprii despre interesele, dubiile, aşteptările sale şi de a face cunoştinţă cu poziţia părţii opuse; uneori părţile conflictului, utilizând posibilităţile funcţiei, întreprind tentativa de a dezinforma oponentul.
Sarcina de bază a funcţiei de reglementare a tratativelor este de a organiza activitatea subiecţilor negocierii, a coordona şi a controla derularea procesului. Funcţia în cauză are particularităţile sale. Ea se manifestă mai evidenţiat la una dintre etapele ulterioare ale procesului de negociere, când deja s-au atins unele înţelegeri şi când este necesar a detalia unele hotărâri principiale. La fel, funcţia are drept scop menţinerea situaţiei sub control pentru a evita escaladarea conflictului, uneori părţile care negociază utilizând posibilităţile oferite, încearcă să-i impună oponentului propriile modalităţi de soluţionare a conflictului.
Misiunea funcţiei negocierii de soluţionare a propriilor probleme de ordin intern şi extern, de exemplu, este bine observată pe plan intern - în campaniile electorale, pe cel extern - prin demonstrarea aspiraţiilor de pace.
Esenţa funcţiei propagandistice constă într-un atac masiv asupra opiniei publice pentru a aduce la cunoştinţă publicului propriile poziţii într-un conflict, pentru a-şi justifica şi motiva părerile şi acţiunile, de asemenea, pentru a-şi găsi aliaţi. În cele mai dese cazuri funcţia se manifestă în cadrul summitelor, conferinţelor, simpozioanelor internaţionale.
Relaţiile politice, inclusiv cele internaţionale, potrivit lui H. Morgenthau, sunt delimitate şi conduse de anumite reguli obiective. Aceste reguli sunt mai presus de preferinţele noastre, oamenii le pot înfrunta numai cu riscul eşecului.
Părţile aflate în negociere sunt obligate să cunoască şi să respecte regulile – principiile care guvernează negocierea, în cazul când doresc să atingă o soluţie durabilă. Toate tipurile de negocieri se conduc în desfăşurarea procesului de unele principii generale şi specifice. Propriile interese într-o negociere internaţională trebuie să se bazeze pe cerinţele principiilor generale a reciprocităţii, legalităţii, moralităţii, bunei-credinţe, cooperării.
Reciprocitatea presupune că părţile aflate în soluţionarea conflictului prin negociere vor merge la un compromis, care va adapta raţional obiectivele iniţiale ale oponenţilor. Pornind de la teza că, într-o negociere nu trebuie să fie doar câştigători şi pierzători, reciprocitatea presupune compromisul, care vine din partea tuturor părţilor.
Principiul legalităţii. Libertatea alegerii unei soluţii raţionale pentru armonizarea intereselor sale, apriori nu se poate desfăşura cu încălcarea normelor legale naţionale şi/sau internaţionale.
Principiul moralităţii. În pofida faptului că negocierea este o confruntare a intereselor, care conform realismului politic este esenţa oricărei acţiuni politice, inclusiv a celei internaţionale, şi care nu se identifică după H. Morgenthau cu năzuinţele morale ale unei naţiuni, şi chiar dacă aceste interese sunt diferite, aranjarea lor comună nu poate reproduce amoralitate, deoarece cum menţiona P.de Holbach, o societate fără morală nu poate să subziste.
Pentru a găsi o soluţie durabilă şi echitabilă, părţile aflate în negociere trebuie să se conducă de principiul bunei-credinţe. Acest principiu este definit de D. Mazilu ca o stare psihologică a partenerilor care îşi găseşte expresia într-o atitudine corectă a unei părţi faţă de interesele legitime ale celeilalte părţi.
Principiul cooperării este cel care contribuie la desfăşurarea normală a negocierii. Cooperarea presupune că toate părţile implicate în negociere îşi vor concentra eforturile pentru realizarea propriilor interese, dar, totuşi, într-o direcţie comună, care se va solda cu un acord acceptabil pentru toţi.
Bibliografie:
- Crăciun C. Teoria şi practica negocierilor. -Chişinău, 1998.
- Maliţa M. Teoria şi practica negocierilor. –Bucureşti: Ed.Politică, 1972.
- Mazilu D. Tratat privind teoria şi practica negocierilor. –Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
- Pruteanu Ş. Manual de comunicare şi negocieri în afaceri. Negocierea. – Iaşi: Polirom, 2000.
- Thuderoz Ch. Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social. – Chişinău: Ştiinţa, 2002.
- Shubik M. Game Theory and the Stady of Sosial Behaviour, John Wiley and Son. -New York, 1964.
- Kennan G. Realities of American Foreign Policy, W.W. Norton and Company. -New York, 1966.
- Wolfers A. Britain and France Between the Two Wars,
- Th.C. Schelling. The Strategy of Conflict, Galaxy Books, OxfordUniversity Press. -New York, 1963.
- Morgenthau H. Politics Among Nations, A. A. Knopf. – New York, 1967.
- Лебедева М.М. Политическое урегулирование конфликтов. -Москва, 1997, 1999.
- Фишер Р., Юри У., Паттон Б. Переговоры по-гарвардски. –Москва: Эксмо, 2005.