Geum.ru

Issn 1857-1336 universitatea de stat din moldova moldova state university

Вид материалаДокументы

Содержание


Originalitatea şi semnificaţia
Fixarea convingerii
Подобный материал:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   17

ORIGINALITATEA ŞI SEMNIFICAŢIA

FILOSOFIEI AMERICANE111


V. ŢAPOC,

dr.hab., prof.univ.

Catedra Filosofie, USM


This article states about the originality of American philosophy and its relative independence toward the English philosophy.The Americans not only practiced the illuminsm, established by Europeans, but they did from philosophy a theoretical base for practical activities, creating and developing the pragmatism- the greatest contribution of USA to the Western philosophy development. The adaptation of the philosophy to the human actions, initiated by R.W.Emerson, had a great influence not only toward the previous USA philosophy but also over Europeans intellectuals, inclusively over L.N.Tolstoi.

Towards American philosophy success contributed as well as pragmatism’s founders- Ch.Peirce, J.Dewey, W. James and those who wrote a new page in the development of American contemporary philosophy: Kripke, Putman, Dummet, Nagel, Cavall, Davidson, Sellars, Quine ahead of R.Rorty, who pointed out the therapeutics and formative influence of philosophy over our cultural, political and scientific lives.


Filosofia americană este, probabil, cea mai tânără dintre filosofiile cunosctute. Şi lucrul acesta nu este întâmplător, deoarece istoria americană înregistrează doar câteva secole. Cu toate acestea, ea a provocat un viu interes în lume: fie că era contestată, fie că era acceptată şi promovată în viaţă. Sintagma „filosofie americană”, deşi se utilizează frecvent, de regulă, nu poartă încărcătura semantică similară ca a celor de „filosofie greacă”, „filosofie chineză”, „filosofie indiană” şi chiar „filosofie islamică”. Spre deosebire de filosofiile naţionale enumerate mai sus şi testate de diverse dicţionare de filosofie, „filosofia americană” va fi omisă [1]. Acest fapt are mai multe explicaţii. Prima ar fi de natură lingvistică, care ar duce la confundarea, dacă nu chiar reducerea „filosofiei americane” la „filosofia engleză” (dat fiind faptul că a doua o anticipează şi o influenţează puternic pe prima) – filosofia de limbă engleză fiind identificată cu „filosofia engleză”. Motivul lingvistic al negării autonomiei „filosofiei americane” ar avea priză dacă aceasta ar fi lipsită de originalitate şi valoare aparte. Ceilalţi contestatari, în fond, pornesc anume de la subaprecierea valorii şi originalităţii filosofiei americane, lucru făcut nu atât din rea voinţă, cât din necunoaşterea acestei filosofii.

Acceptarea filosofiei americane are temeiuri solide – astăzi SUA joacă un rol crucial în lume, deţinând locurile de frunte în dezvoltarea tehnicii, agriculturii, industriei, ştiinţei, dar şi în dezvoltarea culturii şi filosofiei. În relaţia Europa–America acum poate că mai mult contează preluarea şi însuşirea temeinică (nu imitarea superficială) a principiilor de organizare, adică a filosofiei vieţii americanilor, decât raporturile politico-militare. De ce anume a americanilor? Cel puţin din două motive.

Despre unul dintre ele Andrei Marga scrie: „S-a spus pe drept că iluminismul a fost creat de europeni, dar că abia părinţii fondatori ai Americii l-au pus în aplicare. Dezbaterea ce a precedat şi a însoţit adoptarea Declaraţiei de independenţă (1776) a Statelor Unite ale Americii şi apoi a Constituţiei americane este o probă în acest sens, după cum ea este o probă şi a anvergurii intelectuale extraordinare atinse de gândirea politică şi filosofia americană din acel moment. Clişeul european, care vine până în zilele noastre şi rămâne încă influent în ţările sărace din Răsăritul continentului, conform căruia filosofia e una, iar activităţile practice sunt altceva, a fost... infirmat eclatant de însuşi profilul şi de însăşi înfăptuirea de proporţii istorice a părinţilor fondatori ai Statelor Unite ale Americii” [2], care, deşi n-au fost filosofi în sensul strict al cuvântului, au promovat o filosofie practică eficientă în activităţile ce le exercitau. Alături de apropierea dintre filosofie şi activitatea umană şi subordonarea filsofiei acestei activităţi, americanii au creat o filosofie proprie, originală şi cu o înaltă performanţă în viaţă. E vorba despre întemeierea şi dezvoltarea pragmatismului. Tot Andrei Marga, dar în altă lucrare, referindu-se la pragmatism, menţionează că „...nici o altă filosofie nu a pus în relief cu o claritate comparabilă nevoia unei cunoaşteri care se răsfrânge în ameliorarea condiţiei umane, pe de o parte, caracterul temporal coontextual, într-un anumit sens, al spiritului uman şi al produselor sale, pe de altă parte. Nici o filosofie nu a exprimat mai simplu şi mai sistematic aceste două adevăruri” [3]. Pragmatismul, pe drept cuvânt, poate fi considerat cea mai mare contribuţie adusă dezvoltării filosofiei occidentale de către SUA. Ca nici o altă filosofie el insuflă optimism, alcătuind temeiul şi prognoza pentru viitor, indicând şi regulile comportamentului. Anume pragmatismul constituie nucleul originalităţii şi autonomizării culturale a SUA. Începutul acestor procese e legat de activitatea lui Ralph Waldo Emerson. Anume cu el începe articularea conştiinţei de sine a entităţii culturale americane, racordarea filosofiei la acţiunile omului.

R.Emerson a avut o influenţă covârşitoare nu numai asupra filosofiei ulterioare din SUA, ci şi asupra păturilor de intelectuali din Europa. Astfel, în Jurnalul său L.N.Tolstoi menţiona la 10 ianuarie 1909: „Omenirea se schimbă prin faptul că înaintaşii, puţin câte puţin, schimbă condiţiile sociale, înclinând spre veşnicul îndepărtatul ideal, arătând calea (Hristos, Buda, dar şi Kant, şi Emerson ş.a.), şi mediul se schimbă cu încetul” [4]. Prin comportamentul în viaţă, prin ideile lansate şi trăite Hristos şi Buda au contribuit la introducerea noilor idealuri în viaţă. Dar care au fost acele noi norme de viaţă spre care îndemna R.W.Emerson şi care l-au impresionat atât de mult pe L.N.Tolstoi, încât l-au făcut să fie comparat un american cu Hristos?

Concepţiile filosofice ale lui R.W. Emerson sunt centrate asupra conceptului „încredere în sine”, prin care el pune existenţa omului în funcţie de gândirea sa, care e dirijată de propria voinţă. Încrederea în propriile idei vine de la interpretarea spiritului omului drept întruchipare a spiritului omului. Încrederea în sine şi asumarea responsabilităţii individuale constituie pentru el calea emancipării de conformismul din societate, de imitaţie sterilă, de existenţă falsă. În aceste acţiuni R.W.Emerson se sprijină pe sentimentul puritan al datoriei morale. Pentru ilustrarea celor spuse venim cu câteva referinţe la eseul său, intitulat sugestiv, „Încrederea în sine” [5]. R.W.Emerson consideră că în artă ca şi în ştiinţă „imitaţia înseamnă sinucidere...” (p.30), omul trebuie să se ia pe sine însuşi ca factor important în clădirea propriei soarte. „Fă-ţi datoria şi vei prinde puteri” (p.35). „Acela care doreşte să fie om... trebuie să fie un nonconformist. Cel care doreşte să dobândească laurii nemuririi să nu se împiedice de numele binelui, ci să cerceteze el însuşi, până se convinge că despre bine este vorba” (p.32). A avea încredere în sine, înseamnă pentru R.W.Emerson să accepţi „locul hărăzit ţie de pronia cerească” (p.30). El scrie: „Se vede uşor că mai multă încredere în sine ar produce o revoluţionare a tuturor acţiunilor şi relaţiilor omeneşti; a religiei, a educaţiei, a ţelurilor oamenilor, a modurilor de viaţă, a asociaţiilor lor, a proprietăţii; a vederilor lor speculative” (p.47). În mod concret „revoluţia religiei”, la care ar duce „încrederea în sine”, realizată autentic, Emerson o demonstrează în baza distingerii dintre rugăciunea adevărată şi cea falsă, imorală: „Acea rugăciune prin care se solicită un anumit lucru, orice este mai puţin decât binele în totalitatea lui, este imorală” (p.47). Rugăciunea adevărată „este spiritul lui Dumnezeu, proclamându-şi operele drept bune. Dar rugăciunea ca mijloc pentru a atinge un ţel particular este josnicie şi hoţie. Presupune dualism, dar nu unitate în natură şi în conştiinţă. De cum se va contopi cu Dumnezeu, omul va înceta să mai cerşească. Atunci, în fiecare acţiune va vedea o rugăciune. Rugăciunea plugarului îngenunchiat în lan pentru a-l plivi, rugăciunea luntraşului, ce îngenunchiază odată cu zvâcnirea vâslei, sunt rugăciuni adevărate... chiar dacă scopul lor este meschin” (p.48). Secretul sorţii este în mâinile noastre – în cunoaşterea şi acţiunile noastre, chiar dacă această soartă e sub puterea divină. Şi asta din cauza că „cel mai bine primit de zei, ca şi de semenii săi, este acel om care se ajută pe sine însuşi” (p.48).

Omul, în convingerea lui R.W.Emerson, dobândeşte în mod necesar ceea ce dobândeşte în funcţie de ceea ce este fiecare. El şi-a depus efortul ca omul să fie stimat nu pentru ceea ce posedă el, ci pentru capacităţile ce şi le-a format prin grija de sine. Ideile respective au fost promovate de mulţi urmaşi ai lui R.W.Emerson din America şi de peste hotare.

O mărturie a acestui interes a fost, după cum am menţionat, aprecierea lui L.N.Tolstoi. Interesul nu e unul doar teoretic, ci şi practic. Despre aceasta mărturiseşte o altă înscriere din Jurnal, făcută cu mai bine de şase ani înaintea primei – la 14 aprilie 1903, cu referire la urmaşul şi prietenul mai tânăr al lui Emerson – Henry David Thoreau. L.N.Tolstoi scrie: „Давно не писал. Духовно слаб все это время. Третий день не здоров: насморк, кашель. И нынче, слабый, читал Торо и духовно поднялся ” [6]. Faptul că citindu-l pe un adept fidel al lui R.W.Emerson, L.N.Tolstoi s-a însănătoşit sufleteşte, ne vorbeşte despre influenţa imensă pe care au exercitat-o R.W.Emerson, H.D.Thoreau şi alţi reprezentanţi ai acestei filosofii atât de „tânără” şi originală şi atât de puţin cunoscută chiar şi astăzi în Europa de Răsărit. Se poate spune cu certitudine că filosofia americană i-a modelat, în mare măsură, filosofia vieţii lui L.N.Tolstoi. I-a modelat-o în baza înrudirii de interese, idealuri, strategii ale vieţii practice. E suficient să comparăm modelul de viaţă „bună”, descris în operele sale de H.D.Thoreau, şi stilul de viaţă, practicat de L.N.Tolstoi, ca să ne convingem de înrudirea izbitoare. S-ar putea afirma cu temei că scriitorul rus căuta orice prilej pentru a se împrospăta spiritualiceşte din filosofia americană. Despre aceasta ne vorbesc cele 218 referiri la filosofii americani [7].

Cele relatate demonstrează valoarea, originalitatea şi potenţialul educativ-formativ al filosofiei americane. Aceste calităţi ale filosofiei americane se dovedesc a fi extrem de importante pentru noi, cei din Republica Moldova, care dorim să urmăm calea Occidentului, al cărui lider, sub toate aspectele, sunt Statele Unite ale Americii.

La succesele filosofiei americane au contribuit fondatorii pragmatismului propriu-zis Ch.Peirce, W.James, J.Dewey ş.a. Charles Sanders Peirce este considerat cu temei ca unul dintre cei mai proifunzi, mai inovativi şi mai influenţi filosofi ai contemporaneităţii. Influenţa filosofiei lui se datorează, în mare măsură, şi dezvoltării concepţiilor sale filosofice. Astfel, atunci când William James prin lucrările Voinţa de a crede şi Concepte filosofice şi rezultate practice încearcă să-i atribuie pragmatismului lui Ch.S.Peirce nişte nuanţe de empirism subiectivist, acesta se va opune şi se va distanţa de atare empirism îngust şi limitat prin specificarea pragmatismului său prin conceptul de pragmaticism. Drept rezultat, la Ch.S.Peirce pragmatismul e legat de ”două doctrine”: a bunului simţ critic şi a realismului.

Prima doctrină recunoaşte ca adevărat ceea ce este evident, evidenţa fiind corelată la comportamentul autocontrolat. A doua este caracterizată în comparaţie cu realismul elementar, admiţând-se că ceea ce este dat în experienţă se manifestă ca ceva general cu caracter de „posibilitate„ [8]. Pragmatismul lui Ch.Peirce în multiplele sale ipostaze ni se prezintă, mai întâi de toate, în calitate de metodă de clarificare a semnificaţiei acţiunilor controlate în mod raţional.

În studiul Fixarea convingerii, care face parte din culegerea Semnificaţie şi acţiune, cu referire la implicarea raţionării, Ch.S.Peirce scrie: ”Obiectul raţionării este de a descoperi, pornind de la analiza a ceea ce ştim, altceva ce nu ştim. În consecinţă, raţionarea este corectă dacă produce o concluzie adevărată din premise adevărate, altfel nu este. Astfel privită, problema validităţii este în întregime una de fapt şi nu de gândire” (5.365). Cu toate acestea, el afirmă că simţul logic în chestiune de ordin practic este calitatea cea mai folositoare pe care o posedă o fiinţă. Adică faptele sunt confirmări, iar factorul raţionalităţii rămâne pentru el logica. O activitate practică fără suport logic, raţional, după cum se şi cade să fie, este sortită eşecului. De accea orice acţiune practică se cere să respecte anumite reguli sau principii. Pentru Ch.S.Peirce este important ca acestea să fie determinate tot de activitatea practică. El scrie: „... este uşor de admis ca regulile de raţionare deduse din chiar ideea acestui proces sunt cele mai importante şi că... atâta timp cât gândirea se conformează acestora, cel puţin ea nu va duce la concluzii false din premise adevărate” (5.369).

Este originală şi interpretarea lui Ch.S.Peirce referitor la rolul sentimentelor în cunoaştere. Spre deosebire de R.Descartes, care punea pe seama îndoielii declanşarea acţiunii raţiunii în direcţia cunoaşterii, filosoful american susţine că „convingerile ne călăuzesc dorinţele şi ne modelează acţiunile” (5.371). El consideră că pentru acţiunile practice „îndoiala este o stare incomodă şi nemulţămitoare de care luptăm să ne eliberăm pentru a trece în starea de convingere” (5.372), pe care nu tindem să o schimbăm într-o convingere diferită. „Dimpotrivă, continuă Ch.S.Peirce, ţinem cu tenacitate nu doar să fim convinşi, ci să fim convinşi tocmai de ceea ce suntem convinşi (Ibidem). Pentru aspectul ontologic al interpretării acţiunii în condiţiile unui factor psihologic favorabil, desigur că filosoful american are dreptate. Pe când în aspect gnoseologic prioritatea îndoielii este evidentă. Întârzierea (prin îndoială) declanşării face ca omul să se concentreze asupra surselor raţionale ale întemeierii necesităţii acţiunii respective şi ale şanselor la succes. Acest moment Ch.S.Peirce îl relatează astfel: „Stimularea îndoielii determină un efort în vederea atingerii unei stări de convingere. Voi numi acest efort investigaţie, deşi trebuie să admit că denumirea nu este întotdeauna foarte potrivită” (5.374).

Cel care a contribuit la extinderea pragmatismului într-un sistem filosofic cuprinzător a fost John Dewey. El consideră că schimbările ce s-au produs în ultimul timp în ştiinţă au consecinţe profunde asupra sistemului valorilor politice, estetice şi morale, încât în viitor doar schimbările radicale din sistemul valorilor deschid perspectiva integrăii şi colaborării indivizilor în viaţa socială. Însă toate aceste obiective pot fi atinse doar prin intermediul unei filosofii reconstruite, pe care John Dewey o numeşte instrumentalism. În studiul Nevoia de redresare a filosofiei el, referindu-se la sarcinile ce-i revin astăzi filosofiei, menţionează: „Accentul trebuie să difere în funcţie de intensitate şi efectul special al necazurilor ce se abat asupra oamenilor... Filosofiei îi revine sarcina de a elimina obstacolele ivite în calea omului... [9] cu ajutorul gândirii. Pentru el gândirea este un important instrument de acţiune. Omul începe abia atunci să gândească, când se loveşte de greutăţi care trebuie învinse. De aceea, în viziunea lui J.Dewey, ideea are valoare instrumentală şi este o funcţie rezultată din experinţă şi destinată acesteia. Valoarea unei idei constă în întregime în consecinţele ei. Adevărul, în concepţia lui, este, în cele din urmă, numai o formă a binelui, deoarece specificul acţiunii umane rezidă în faptul că aceasta (acţiunea umană) e plasată într-un „câmp valoric” [10].

O nouă pagină în cultura mondială, inclusiv filosofică, e scrisă de filosofii americani contemporani: Kripke, Putnam, Dummet, Nagel, Cavell, Davidson, Sellars, Quine ş.a. în frunte cu Richard Rorty. E foarte important ca această filosofie să fie cunoscută de generaţia tânără, generaţie doritoare de performanţe în viaţă. Anume filosofia americană poate contribui la vindecarea imaginii lor despre lume şi la stabilirea locului lor în această lume.

Meritul unuia dintre cei mai mari fiosofi americani contemporani, continuator al pragmatismului, Richard Rorty, este că a adus filosofia în mijlocul culturii în loc de a o transforma în judecător suprem al acesteia. El consideră că filosofii nu trebuie să rămână nişte spectatori. El trebuie să lucreze cu istoria filosofiei şi cu efectele contemporane ale ideilor filosofice asupra culturii. Aceasta e o acţiune
modestă, dar ar putea avea importante efecte asupra noastră, asupra eficienţei noastre practice, aşa cum a avut-o pe parcursul întregii sale evoluţii pragamtismul. El consideră că „pragmatismul... este teoria şi practica lărgirii libertăţii umane într-o lume precară şi tragică prin actele controlului social inteligent...” [11].

Înscriindu-se pe axa condiţiei postmoderniste a filosofiei, R.Rorty, ca şi Nietzsche şi Heidegger, consideră că aceasta nu are şanse de a fi utilizată cu succes decât în sferele literaturii, culturii şi îvăţământului, în care filosofia îşi poate realiza pe plan individual funcţia formativă. După cum relatează el în lucrarea Filosofia şi oglinda naturii, lucrare ce i-a adus faima mondială, filosofia trebuie să refuze abstractizările, intenţia de a crea epistemologii, ce ar fi preocupate de descoperirea temeiurilor realităţii. Pentru el nu acesta este lucrul cel mai important. E mai important ca filosofia să devină ceva de genul hermeneuticii, ce s-ar implica în creşterea eficienţei dialogului dintre purtătorii diverselor culturi şi valori.

Mai evident funcţia formativă a filosofiei e prezentă în discuţia lui R.Rorty cu Jorg Lau şi Thomas Assheuer, publicată în ziarul „Die Zeit” nr. 30 din 18 iulie 1997 [12]. Aici R.Rorty afirmă: „S-ar putea să nu putem găsi o întemeiere ultimă pentru speranţa noastră politică care să fie plauzibilă. Acesta nu este un temei pentru a permite ca această speranţă să ne părăsească. Ar trebui, în loc de aceasta, să expulzăm teoria filosofică a politicului în domeniul privat şi să nu permitem ca ea să influenţeze sentimentul nostru de responsabilitate publică... Un acord asupra poziţiei filosofice este însă tot atât de lipsit de necesitate ca şi un acord asupra credinţei religioase” (p.315-316). Lansarea unei filosofii bune şi necesare tuturor ca şi a unei religii universale le transformă în ideologii cu toate consecinţele lor distructive. Anume acest moment nou şi original în viziunea lui R.Rorty, este cel mai greu conştientizat, fapt reliefat în întrebările puse de cei doi corespondenţi: „Dar ce-i mai rămâne filosofiei dacă ea nu mai este decât un fel de literatură...? Ce probleme poate rezolva filosofia, pe care celelalte ştiinţe nu le pot rezolva?”. Răspunsul lui R.Rorty conţine în sine distincţia dintre funcţia filosofiei pentru nefilosofi şi funcţiile şi obiectivele acesteia pentru specialiştii în filosofie, pentru filosofi. Referindu-se la prima categorie, el va afirma: „Imaginea unei ştiinţe cu un sortiment de probleme de rezolvat nu se potriveşte, pur şi simplu, pentru ceea ce fac filosofii. Oamenii din mediul de informare întreabă întotdeauna: care este contribuţia filosofiei? Această întrebare mi se pare lipsită de inteligenţă. Eu văd filosofia, continuă R.Rorty, drept
ceea ce este supus dezbaterii într-un anumit timp de către gânditorii interesanţi din acel moment... Filosofia este discuţia ideilor acestor oameni” (p.316), îndreptate spre rezolvarea anumitelor probleme. Cât priveşte preocupările profesionale ale filosofilor, ele sunt mai înguste, mai abstracte, adică mai departe de necesităţile practice. Referindu-se la una dintre aceste preocupări, el afirmă: „Mi-e teamă că nimeni, în afara filosofilor, nu se agaţă de problema adevărului” (p.317).

Aceeaşi corespondenţi mai întreabă: „Propuneţi ca filosofia, arta şi literatura să fie folosite exclusiv pentru rafinarea noastră şi pentru autocreaţie în sfera privată. Nu neutralizaţi oare,,în acest fel energiile culturale şi politice ce emană din aceste câmpuri?” Răspunsul lui R.Rorty este următorul: „Nu, mă înţelegeţi greşit. Cea mai mare parte din artă prezintă un interes public evident... Există opere rezervate cultului privat, opere ce seamănă cu felul în care te raportai înainte la ceea ce era sfânt din punct de vedere personal... Diferenţa pe care o fac eu între sfera privată şi publică este adesea prost înţeleasă, ca şi cum eu aş dori să spun că arta ar fi o chestiune pur privată. Dimpotrivă. Eu cred că este politică în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută. Dar procentul ce rămâne este enorm de important! Aici sunt cuprinse figuri ca Nietzsche, Proust, Heidegger, Kafka şi Dostoievski. Nu puteam să fac nimic cu ei pe plan politic, dar pentru o redescriere a propriei imagini despre noi sunt indispensabili” (p.318), necesari şi autoterapiei noastre drept condiţie preliminară a autocreaţiei individuale.


Referinţe:
      1. Antony Flew. Dicţionar de filosofie şi logic. -Bucureşti: Humanitas, 1996.
      2. Andrei Marga. Profilul filosofiei americane // în Filosofia americană. Vol.I. Filosofia americană clasică. Selecţia textelor antologiei de Andrei Marga. -Bucureşti: ALL Educaţional. 2000, p.16.
      3. Andrei Marga. Reconstrucţia pragmatică a filsofiei. Vol.I. Recuperări. Receptarea pragmatismului. Pragmatismul până la Pierce. -Iaşi: Polirom. 1998, p.71.
      4. Толстой Л.Н. Собрание сoчинений в 22 томах. Т.22. Дневники 1895-1910. –Москва: Изд-во «Художественная литература». 1985, с.289.
      5. Filosofia americană. Vol.I. Filosofia americană clasică. Selecţia textelor, prefaţă şi note introductive de Andrei Marga. –Bucureşti: Ed. ALL Educaţional. 2000, p.29-54.
      6. Толстой Л.Н. Op.cit., p.154.
      7. Николюkин А.Н. Американские источники // în Л.Н.Толстой, Круг чтения, том II. –Москва: Изд-во Политической литературы. 1991, c.345.
      8. Charles. S.Peirce. Probleme centrale ale pragmatismului // în Charles. S.Peirce. Semnificaţie şi acţiune. –Bucureşti: Humanitas, 1990.
      9. Filosofia americană. Vol.I, Filosofia americană clasică... p.325-326.
      10. Ibidem, p.337.
      11. Citat după Andrei Marga. Prefaţă la Richard Rorty. Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice. Vol.I, tr.de Mihaela Căbulea. –Bucureşti: Ed.Univers, 2000, p.16.
      12. Richard Rorty. Contingenţă, ironie şi solidaritate. –Bucureşti: ALL Educaţional, 1998, p.310-319.


Bibliografie:
  1. Filosofia americană. Vol.I. Filosofia americană clasică, tr. de Lucian Dunărenu. –Bucureşti: ALL Educaţional, 2000.
  2. Andrei Marga. Reconstrucţia pragmatică a filsofiei. – Iaşi: Polirom, 1998.
  3. Radu Neculau. Filosofii terapeutice ale modernităţii târzii. Hermeneutică, teorie critică, pragmatism. – Iaşi: Polirom, 2001.
  4. Charles S. Peirce. Semnificaţie şi acţiune. Humanitas, 1990.
  5. Richard Rorty. Contingenţă, ironie şi solidaritate, tr. de Corina Sorana Ştefanov. -Bucureşti: ALL Educaţional, 1998.
  6. Richard Rorty. Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice / tr. de Mihaela Căbulea. - Bucureşti: Ed.Univers, 2000.
  7. Richard Rorty. Pragmatism şi filosofie post-nietzscheană. Eseuri filosofice 2, tr. de Mihaela Căbulea. -Bucureşti: Ed. Univers, 2000.
  8. Richard Rorty. Adevăr şi progres. Eseuri filosofice. 3 / tr. de Mihaela Căbulea. -Bucureşti: Ed. Univers, 2003.
  9. Ригард Рорти. Философиа и зеркало природы, пер В. В. Целищева, Изд-во Новосибиркого университета, 1997
  10. Джовани Реале и Дарио Антисери. Ведущие представители совреьенной американской философии // în Д. Реале и Д. Антисери. Западная философия от истоков до наших днеи. От романтизма до наших днеи, перевод С. Мальцевой. -Санкт-Петербург, 1997.
  11. Генри Дэвид Горо. Уолден или жизнь в лесу. Издания 2-ое. -Москва: Наука, 1980.