Asociaţia moldovenească de ştiinţă politică
| Вид материала | Документы |
СодержаниеValeriu Efremov Iliada și Odiseia Pe de o parte Conceptul „drepturile omului” în pragul noului mileniu: abordare teoretico-metodologică |
Valeriu Efremov Republica Moldova, Chișinău, Universitatea "Perspectiva - INT", Catedra Relații Internaționale și Științe Socioumane Doctor în filozofie, conferențiar universitar, șef catedră Înterpretări naive privind puterea găsim încă din perioada reprezentării mitologico-religioasă a realității. La baza acestei interpretări era iraționalul. Însă miturile antice în creația lui Homer Iliada și Odiseia, Heosid Teogonia, Munci și zile tot mai evident își pierd caracterul sacrimental și încep să capete o interpretare etică, juridico-politică. În expunerea lor lupta zeilor pentru putere asupra lumii și alternanța zeilor supremi la putere (Uran – Cronus - Zeus) era însoțită de schimbarea principiilor guvernării și exercitării puterii lor care se manifesta nu numai între relațiile dintre zei, dar și în relațiile față de oameni, în toată ordinea, formele și regulile vieții sociale pămîntești. Astfel s-a îrădăcinat destul de influentă afirmația precum că izvoarele echității, legității și vieții polisulului sunt legate de instaurarea puterii zeilor de pe Olimp în frunte cu Zeus. În poemele lui Homer Zeus, din punct de vedere etico-juridic, se prezintă ca apărător suprem a echității generale (dike) care pedepsește cu severitate pe acei care admit violența și judecata inechitabilă. Folosirea de către Homer a noțiunilor "dike" (echitate) și "temis" (obicei, dreptul obișnuit) este destul de esențială pentru a caracteriza înțelegerea dreptului în acea perioadă istorică pentru orînduirea Greciei. Dike la Homer este baza și principiului obiceiului, dreptului obișnuit (temis); temis este o concretizare cunoscută a echității eterne (dike), prezența ei, manifestarea ei și respectarea ei în relațiile dintre oameni. Ideile dreptului și a unei orînduiri echitabile are o mai mare importanță în creația lui Heosid [1, 34-44]. Încercările lui Homer și Hesiod de a raționaliza imaginațiile cu privire la ordinea etică, juridico-etică în relațiile dintre oameni sunt dezvoltate de urmații acestora. Prin secolul V-IV ÎC, în Grecia Antică, cînd are loc raționalizarea interpretării realității, putem afirma, că în această perioadă istorică se pun bazele teoretico-metodologice a naturii puterii. La explicarea rațională a naturii, esenței ei evediențierea trăsăturilor, particularităților puterii contribuie filozofia. Anume în această perioadă întîlnim o reprezentare filozofică privind politica și puterea. Contribuie esențial la aceasta Platon și Aristotel. Ideile despre putere și politică se oformează conceptual, primesc un caracter sistemic în opoziție cu ideile precedente expuse în Grecia Antică. În învățăturile lui Platon și Aristotel cu privire la putere putem evediența cîteva aspecte metodologice comune. Platon și Aristotel existența ontologică a puterii o corelează cu un început cosmic divin care în mare măsură determină modurile de existență a oamenilor ca ființe înzestrate cu rațiune. Însă evediențierea acestei interdependențe nicidecum nu neagă faptul prezenței la oameni a unei voințe libere, voință, care trebuie să poarte cu precădere un caracter orientat teologic, orientat spre a cunoaște adevărul divin și spre autoperfecțiune. Platon și Aristotel percep puterea sub două aspecte. În primul rînd, drept un factor dependent de relațiile politice constituite, iar, în al doilea rînd, drept un mijloc eficient prin intermediul căruiea în mod corespunzător se poate influența asupra caracterului proceselor din societate. O atenție deosebită este acordată relației dintre filozofie și politică, filozofie și putere. La Platon justificarea necesității interdependenței filozofiei și puterei apare ca o cerință obligatorie de care trebuie să ținem cont la organizarea vieții publice. Una din direcțiile privind eliminarea imperfecțiunilor și viciilor statului Platon o vedea în atragerea filozofilor la exercitarea puterii, în liantul cunoștințelor filozofice cu puterea. Această cerință din plin își găsește argumentarea în învățătura lui Platon despe statul ideal. "Atît timp cît în state nu vor domni filozofii, sau așa numiții împărați și vlădicii nu vor începe mărinimos și fundamental a filozofa și aceasta nu se va contopi ca un tot întreg cu puterea de stat și filozofia, și atît timp cît nu vor fi destituiți în mod obligatoriu acei oameni – iar ei sunt mulți, - care acum separat tind sau la putere, sau la filozofie, pînă atunci... statele nu vor scăpa de rele" [2, 275], - menționează Platon. Aristotel apreciează cunoștințele filozofice drept un element necesar a procesului cognitiv, drept o treaptă metodologică specifică a studiului problemelor științifice. Aristotel insistă ca problemele politicii să fie studiate din punctul de vedere a filozofiei politice. "Dacă scopul final al tuturor știinților și artelor, - menționează Aristotel, - este binele, atunci binele suprem este scopul predominant a celei mai principale dintre toate științile și artele, și anume, a politicii. Bunul public este echitatea, adică aceea ce servește binelui comun. Din punct de vedere a unei viziuni generale echitatea este o anumită egalitate; această situație pînă la o anumită măsură corespunde speculațiilor filozofice în care se analizează problemele etice. Unii afirmă că echitatea este ceva care are atitudine față de personalitate și că egalii trebuie să aibă egal. Însă nu trebuie să lăsăm fără explicație în ce constă egalitatea și în ce constă inegalitatea; această întrebare este dificilă, și în același timp ține de domeniul filozofiei politice" [3, 114]. Apud Aristotel politica este în stare din plin să realizeze potențialul rezonabil al oamenilor. Realzarea acestu scop depinde de mai multe împrejurări, însă ținerea în vizor a acestei perspective, orientarea conștientă spre ea, determină esența destinației politicii, deci, prin urmare, și a puterii. În accepțiunea lui Platon și Aristotel puterea trebuie să se sprigine pe o temelie echitabilă. Pe acest principiu are loc clasificarea formelor de guvernare drepte și nedrepte (mai bune și mai rele). Platon arangează formele de guvernare în ordinea coruperii lor. Deci după Platon există o legitate a schimbării formelor de guvernare. Aristotel se conduce de același principiu însă la el întîlnim o altă dependență dintre formele corecte și incorecte. Echitatea puteri este înțeleasă ca un principiu metodologic care determină baza calitativă a existenței puterii. Echitabilă este puterea a cărui scop suprem este grija față de cetățeni polisului. În opoziție cu echitatea inechitatea este privită ca un factor bazat pe interesele egoiste, carieriste a oamenilor, setea lor de putere. Platon consideră că în viața reală a societății întotdeauna există un număr considerabil de oameni care în cazul existenței unor condiții și posibilități sunt predispuși spre inechitate. Deaceea sunt necesare mecanisme de îngrădire a unor asemenea tendințe. Mai mult ca atît, Platon insistă asupra faptului ca oamenii echitabili, care în cele mai multe cazuri se străduie să evite exercitarea funcțiilor de putere, să fie impuși, obligați la exercitarea acestor funcții. Platon și Aristotel consideră că organizarea politică a societății trebuie să se bazeze pe un început rațional. Pe prim plan trebuie să stea interesele polisului care să asigure bunăstarea cetățenilor. Soluționarea eficientă, optimală a acestei probleme o vedeau prin armonizarea intereselor statului, familiei și intereselor personale. De menționat că Platon printre primii în aspect științifico-filozofica pune și cercetează problema "diferențierii muncii". Este un mare merit al filozofului. Însă, considerăm, că absolutizarea acestui principiu, ca una din condițiile principale, prin intermediul căreiea se asigură echitatea relațiilor sociale, desăvîrșirea orînduirii statale, a dus la o tratare exagerată unilaterală a acestui factor ce și-a găsit materializarea în construcția statului ideal. Cercetînd factorii care asigură stabilitatea orînduirii statale, Platon și Aristotel ajung la diferite puncte de vedere. Platon se axează pe virtuți și diferențierea muncii pe care trebuie să se sprigine statul în activitatea sa. Aceste virtuți sunt: înțelepciunea, bărbăția, discernămîntul, echitatea. Aristotel, însă, își concentrează cercetarea pe construcția puterii. Apud Aristotel cea mai stabilă formă de guvernare va fi acea în care puterea se află în mîinile clasei mijlocii sau cînd în structura puterii sunt reprezentate interesele claselor sau păturilor sociale principale a societății (forma mixtă de guvernare). În Politica lui Aristotel descoperim ideea divizării puterilor în stat care menționează că în orice orînduire statală există trei părți componente. "De la starea excelentă a acestor părți depinde și starea minunată a orînduirii statale; dar și însăși deosebirea unor tipuri a orînduirilor statale este determinatăde construcția diferităa fiecărei din părți.Iată aceste părți: prima – organul consultativ legislativ care examinează treburile statului, a doua parte – funcțiile (anume ce funcții trebuie să existe în genere, ce domenii trebuie să cuprindă, care trebuie să fie modul lo de suplinire), a treiea parte – organele jidiciare" [4, 154]. În mod specific înțeleg geneza statului Platon și Aristotel. Judecățile lui Platon privind acest fenomen sunt contraversate. Pe de o parte, Platon vorbește despre proveniența divină a statului, iar, pe de altă parte, Platon privește statul ca rezultat al înțelegerii între oameni. Apud Aristotel statul are o geneză naturală. Elementele statului sunt familia și așezările sătești. Aristotel vede priciniile apariției statului în evoluția vieții sociale care are o temelie naturală. O asemenea abordare are impactul său privind înțelegerea puterii. Dacă la Platon analiza puterii poartă în mare măsură un caracter speculativ, atunci la Aristotel puterea este privită din perspectiva existenței sale reale. În concluzie, este necesar să menționăm următoarele. Moștenirea științifică a lui Platon și Aristotel are pentru noi o mare importanță teoretico-metodologică în cercetarea problemei noastre. În plan metodologic prezintă interes analiza esenței puterii, înțelegerea rolului ei în organizarea statulu, formelor de guvenare. Deși există și unele contradicții, ideile expuse de către Platon și Aristotel cu privire la formele desăvîrșite a orînduirilor de stat au o însemnătate metodologică. În primul rînd, prin încercarea de a argumenta "dreptul" rațiunii, începutului rațional, prioritatea acestuiea în cauza edificării unei construcții a puterii desăvîrșite a statului și, în al doilea rînd, prin necisitatea realizării cu un anumit scop a organizării activității puterii. "Polisul antic a dat naștere la multe inovații civilizate, însă cea mai importantă a fost constituirea științei raționale și științei teoretice și a experienței democratice de reglementare a relațiilor sociale. Aceste descoperiri unicale au fost premisa viitorului tip nou a progresului civilizat" [5, 16]. Platon și Aristotel folosesc un vast instrumentariu de cercetare: abordarea concretă și abstractă, inducția și deducția, sinteza și analiza, metoda comparată și analiza sistemică. Polybius analizează puterea și statul fiind influențat de ideile lui Platon și Aristotel. Polybius dă o clasificare a evoluției dezvoltării statului. Apud Polybius oamenii la început trăiau răzleț, dar, supunîndu-se legii naturii, o dată cu creșterea numărului lor, se unesc într-o turmă. Această etapă marchează prima fază a formării statului, etapă la care resursă dominantă a puterii era forța fizică. În procesul evoluției sale statul se schimbă calitativ în direcția formării unor reprezentări etice care încep a juca un rol dominant în viața statului. Polybius înaintează principiul general de dezvoltare a evenimentelor ca manifestare a "soartei istorice" la baza căreia se află legea generală și rațiunea universală. Apud Polybius forma statului reprezintă puterea supremă în stat. Polybius, precum Platon și Aristotel evediențează șase forme de guvernare: trei corecte (împărăția, aristocrația și democrația) și trei incorecte (tirania, ologarhia și ohlocrația). Pentru formele corecte sunt caracteristice liniștea, armonia dintre guvernanți și supuși, dominația bunurilor obicee și a legii. Formele incorecte de guvernare sunt nu altceva decît formele corupte a celor bune. Comun pentru aceste forme este fărădelegea, nedreptatea, răutatea. Pentru Polybius un interes deosebit prezintă obiceiurile, legile, religia, organizarea rațională a statului - factori care asigură durabilitatea și stabilitatea statului. Apud Polybius existența acetor factori nu asigură durabilitatea și stabilitatea statului. Pentru aceasta este necesară forma corespunzătoare de guvernare a statului. Consideră că corespunde acestei sarcini forma mixtă de guvernare care ar îmbina tot ce este mai bun de la puterea imperială, aristocratică și democratică. Forma durabilă de guvernare permite de a prevedea viitorul dezvoltării proceselor politice și va permite ca la timp să se facă corectările necesare în activitatea autorităților. Polybius consideră că în orice stat există contradicții interne precum și forțe cointeresate în degradarea și scimbarea formei de guvernare existente. În viața prosperă a statului sunt ascunse nu mici, dacă nu mai mari pericole ce duc la degradarea lui. În legătură cu aceasta Polybius scrie: "În cazul în care statul a ținut piept multor pericole și apoi a atins o suprioritate și putere absolută, atunci iesă că modul de viață a fiecăruiea în parte devine tot mai atrăgător fiindcă în stat în întregime se răspîndește bogăția și oamenii începep a cere onoruri și funcții cu o insațiabilă ambiție. În continuare patima de a domina, ambiția și cupiditatea duc la o viață privată trufașă pompoasă și la începutul degradării generale" [6, 57]. Apărînd în mod natural, în conformitate cu cerințele naturii, statul trece prin stadii de creștere și declin. Ciclul complet de schimbare a formelor de guvernare reprezintă un cerc închis. Ordinea schimbării formelor de guvarnare este următoarea: regatul – tirania – aristocrația - oligarhia – democrația – ohlocrația. Ohlocrația de parcă aduce oamenii la starea inițială prestatală. O asemenea interpretare a schimbării formelor de guvernare anticipează efectuarea în continuare a căutărilor bazelor științifice care permit de a înțelege mecanismul intern ce se află la baza scimbărilor politice. În plan metodologic prezintă interes analiza factorilor care asigură starea stabilă a statului. Înțelegerea contradictorie a naturii puterii ne pare destul de productivă și importantă din punct de vedere metodologic. Nu mai puțin interes prezintă și ideea ciclului în evoluția formelor de guvernare. Apud Cicero statul apare în mod natural în conformitate cu "legea adevărată" a naturii căruiea se conformează oamenii. Aceasta se manifestă în tendința oamenilor de a convețui, de a comunica unul cu altul. Fundamentul "legii adevărate" este rațiunea universală de proveniență divină. "Legea adevărată este o stare rațională ce se extinde asupra tuturor oamenilor, constantă, eternă, care cheamă la îndeplinirea datoriei..." [7, 117]. Aparția statului și predestinarea divină nu se contrazic, acesta apud Polybius este un proces unic. Totodată Polybius nu neagă faptul libertății voinței oamenilor și consideră că un rol esențial în apariția statului îl joacă poporul, deaceaea statulul, într-un anumir sens, este o organizație artificială. Cicero, statul ca "patrimoniu a poporului" îl definște respublica (republică). Și are în vedere statul roman. Merită o deosebită atenție trăsăturile distincte ale poporului în accepțiunea lui Cicero: unirea a mai multor oameni; concordia în chestiunile de drept; interese comune. Din punct de vedere al limbajului contemporan, Cicero vede poporul drept o formațiune sistemică integră, forma organizațională a căreia este determinată de orînduirea statală corespunzătoare. Temelia formelor de guvernare o determină orînduirea puterii. Cicero distinge formele de guvernare prin analiza cantitaivă și calitativă a lor. El distinge forme de guvernare corecte (bune) și incorecte (rele). Cele corecte în accepțiunea lui sunt puterea regală, aristocrația, puterea poporului (democrația). Fiecare dintre ele are, atît părți pozitive, cît și părți negative. Însă, literalmente, nici una dintre ele nu este desăvîrșită. Neajunsul formelor de guvernare incorecte (tirania, oligarhia și dictatura) constă în faptul că ele nu au calități pozitive în opoziție cu cele corecte, generînd în societate neechitatea și discordia. Deși Cicero consideră dictatura ca una din formele rele de guvernare, nu exclude în același timp instaurarea ei, dacă este o necesitate în folosul statului. Apud Cicero cea mai bună orînduire de guvernare este aceea, care cu respectarea în modul cuvenit, este constituită din trei componente ale puterii: imperială, aristocrată și populară. Cicero consideră că o astfel de putere nu va provoca dușmănie, va permite cu mai multă înțelegere a rezolva chestiunile de stat. Ideea aristotelică cu privire la forma mixtă de guvernare (politeia) își găsește materializarea în realitatea statului roman. Această abordare ne sugerează ideea că în construcția puterii statale trebuie să se țină cont de interesele tuturor grupurilor sociale principale a societății. Echitatea în accepțiunea ciceriană este înțeleasă în termeni axiologici, drept o cerință care obligă de a nu pricinui rău altor oameni și de a nu atenta la proprietatea lor. "Echitatea ne învață să cruțăm pe toți, să avem grijă de oameni, a da fiecăruiea ce i se cuvine, să nu se atingă orice lucru consacrat zeilor, propreitatea de stat sau străină" [7, 114]. Ce este echitabil față de o persoană aparte este echitabil și față de popoare. Apud Cicero cea mai mare inechiate este de a aștepta răsplată pentru echitate. În accepțiunea lui Cicero dreptul natural apare înainte de legile scrise. Criteriu al echității sau inechității legilor adoptate de oameni este corespunderea sau necorespunderea lor cu dreptul natural. Chestiunea privind rolul funcționarului de stat, șefului statului, idealurile cetățeanului ocupă un loc deosebit în cercetarea lui Cicero. Pe prim plan în rezolvarea ei Cicero pune interesele de stat, slujind cărora este privită drept îndeplinirea datoriei civice. Cerințele etice cu privire îa îndeplinirea obligațiunilor sale civile sunt privite drept un instrument regulatoriu a relațiilor politice. Cicero izvorului puterii în societate îi atrivuie locul unui element intermediar între adevărurile divine eterne, neschimbătoare și existența reală a statului. La baza înțelegerii cetățeniei, locul omului în stat stă înțelegerea specifică a lui Cicero cu privire la predistinația universală a Romei, realizările ei în organizarea vieții politice. În concluzie, vom menționa că meritul lui Cicero în comparație cu predecesorii săi constă în faptul că el nu numai că a încercat să cerceteze teoretic problemele interacțiunii politice în societate, ci și insista asupra necisității aplicării practice a cunoștințelor obținute, a încercat să unească teoria politică cu practica. Cicero ajunge la concluzia că este necesară știința despre putere. Înțelegînd contradicția internă a formelor de guvernare, Cicero ajunge la conluzia necisității formei mixte de guvernare (nu este altceva decît o extrapolare a ideei aristotelene despre forma mixtă de guvernare ajustată la realitaea Romei). Cicero de asemenea înțelege rolul sursei raționale în reglementarea vieții sociale. Cicero se pronunță pentru distribuirea clară a funcțiilor de putere și a obligațiilor de stat. Consideră că legea trebuie să ocupe un loc dominant în stat, iar sub incidența legii trebuie să "nimerească toți". Legea trebuie să reglementeze viața de stat și relațiile de putere. Învățătura lui Cicero despre stat, putere, drept stă la baza înțelegerii sistemice a existenței omului, în care în mod armonios trebuie să se unească izvoarele divin, natural și statal. Bibliografie
ссылка скрыта
Prezentat la redactie la 2 decembrie 2010 Recenzent - Iulia GORINCIOI, doctor in filosofie, conferentiar universitar CONCEPTUL „DREPTURILE OMULUI” ÎN PRAGUL NOULUI MILENIU: ABORDARE TEORETICO-METODOLOGICĂ |